UN REGAL DE POEZIE – Octavian SOVIANY

Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie

Poezii de azi

1.

Cine-ar putea

să oprească

zeule germinația

mama era

o picătură

de sânge

ea străpungea

ca o ramură neagră

de chiparos

inima fiului și acum

pleoapele lui

hrănesc imortelele

ce-a mai rămas

de la cina îndrăgostiților?

iată aceste

boabe roșii de grindină

2.

Sângele nostru ce luase

forma unui caliciu

dansul static al frunzelor

de salpetru și alabastru

Așezasem pe-o

buturugă

sfera de fildeș

Privește

iubito desăvârșirea

genunchii

noștri – rotunjindu-se

unul pe celălalt

pădurea de cositor a

Himerelor sufletul fără de

trup e aidoma”

era

într-o noapte extatică

am auzit

cârma împlântându-se

în nisip – catargul

se prefăcuse

într-o floare de marmură

Privește iubito sunt

sâmburii

focului veșnic

e muzica sferelor

sângele nostru curgând

printr-o

sferă de fildeș!

apoi dintr-o dată

am văzut buzele ei

amestecându-se cu nisipul

am văzut flori roșii crescând

pe brațul unei spânzurători

O noaptea extatică

umflată de somn

marea seceră trandafirii

neființa există”

 

3.

Singuri pe

uriașa Terasă

a Jertfelor în

omphalos-ul lumii

În Berbec

dormea Taurul

inima regelui

se rotește însă

în intuneric

Mireasa privea

inima regelui „O

dacă-ai ști

ochii noștri

vărsându-se

unul în celălalt

ca două stele de gheață

sângele nostru

închipuind

acolo în ceruri

o uriașă

Cale Lactee”

Poezii mai de demult…

 

1.

Cântecul de bună-petrecere al fratelui Benedetto

-Sus pe catârcă hai aşterne-mi perna
Ridică-mă c-un scripete ceva
Că merg să lupt cu hidra de la Lerna
Să scape Lerna aia de belea

Alţi prinţi şi cavaleri făcură gută
Când înfruntând veninul ei mişel
I-au strecurat fiertură de cucută
(Un polonic pe zi!) în ostropel

Sau ceilalţi cu credinţă în balsamuri
Ce-s bune (strecurate-n basamac)
Când vrei să-ţi otrăveşti niscaiva neamuri
Nu să-i faci hidrei ulcer la stomac

Socoata-i cumsecade şi adâncă
Îţi jur pe ce-i aicea în canap:
Fireşte fiara dacă te mănâncă
Bea şi trascăul care-l ai în cap

Şi zic aşa: cu-o vadră de rachie
Ca asta de-o sorbirăm amândoi
Din namila de hidră căcăţie
Ce te izbea cu ditamai codoi

Rămâne ia – o matracucă beată
Trăgând aghioase-n voie pe crivat
Încât tu ieşi din rânza-i descuiată
Borât sau pe sub coadă emanat

Şi-atunci izbindu-i capetele şapte
Cu bolovanul ista de colea
Dacă mai pui niţel mărar şi lapte
Rămâne ce? Puțonă ciulama!

Mai iau la cioc şi ultima jumate
Şi naiba de m-o lua de nu m-o lua
Să mi se uşte gâtiţa fârtate
Îţi pun pe masă hidra iac-aşa

Şi mă mai jur de solzi să ţi-o desferic
Taman cum alţii descojesc ridichi
Pe cinstea şi tonsura mea de cleric
Şi pe ai papei Pius doi rinichi

Envoi:

Înalte monsenior, dă dezlegare
S-adauge grămăticu-n temenea:
Cu mare sârg îşi duce fiecare
Ca Benedetto-n spate hidra sa
Şi când bei vin cu sete din ulcioare
Sau dănţui sarabandele voios
După canon – mai mică sau mai mare –
Îţi suge hidra măduva din os

2.

Hai, Sancho Panza, că te fac baron!

Dă-mi armele şi calul de carton!
Eu ştiu să fiu şi bun şi drept şi darnic.
Mai sunt destule insule-n Atlantic!
Plecăm! Sărută-ţi plozii şi femeia.
Eu merg ca s-o salut pe Dulcineea.

Plecăm! Şi după cum va fi fortuna!
El Caballero de la Blanca Luna
Când către noi îşi va întoarce lancea
Va trebui să mă întorc în Mancha
Să aflu, pitulat printre pilote,
Că n-am fost niciodată Don Quijote.

Au dispărut din lume vrăjitorii.
Nu-s uriaşii, Sancho, sunt doar norii.
Muri-vom de urât, şi nu luptând!
Ce spui că-s alea? Nişte mori de vânt?
Umblăm de-acum pe drumuri fără ţel.
S-a prăpădit, aud, şi Don Miguel,

Iar lumea-i tot mai mult o puşcărie.
De-acuma, Sancho, cine să ne scrie?
Priveşte luna! Parcă-i caravelă!
Nu-s lacrimi, e rugina pe vizieră.
Şi unde e zăpada de mai an?
Spui că-i castel? Eu zic că e un han,
Un han cu oaspeţi mulţi şi cu ogradă.
Este frigare, Sancho, nu e spadă.
Hei, unde sunt toţi granzii cei cu cin?
Acuma Dulcineea vinde vin,
Dă fân la toţi catârii – costelivii –
Şi-o mângâie pe pântece beţivii!

 

Tălmăciri…

1.

rimbaud

Corabia beată

Cum coboram pe fluvii întruna înainte

N-am mai simţit că-s dusă de edecari căliţi,

Strigând, Piei-Roşii crude i-au folosit drept ţinte

Fixându-i goi pe maluri de stâlpii lor pestriţi.

Nu îmi păsa de unde şi cine-s marinarii,

Duceam din Flandra grâne, din Anglia bumbac,

Când îmi pieriră însă pe ţărmuri edecarii

Putui pluti pe fluvii şi mare după plac.

Tot ascultând cumplita mareei tevatură

Eu, surdă ca un creier de nou-născut cândva,

Fugii! Şi niciodată de-atunci nu cunoscură

Peninsulele goană sublimă ca a mea.

Furtunile marine sfinţitu-mi-au trezia,

Ca dopul de uşure să dănţuiesc m-am pus

Pe valuri ce – se spune – fac victime cu mia

Nopţi zece, fără farul neghiob drept călăuz.

Mai dulce decât fructul necopt la ţânci în gură,

Pătruns-a apa verde prin chila mea şuvoi,

Spălându-mă pe punte de vin şi borâtură

Şi distrugându-mi cârma şi ancora apoi.

De-atunci mă las scăldată de-a mării poezie,

În lactescenţa-i plină de aştri mă afund,

Brăzdând azurul unde, ciudat barcaz-stafie,

Vreun înecat se duce nu rareori la fund.

Unde, schimbând culoarea lucorilor albastre,

Deliruri şi cadenţe, sub luciul zilei viu,

Mai tari ca alcoolul, ca lira-vă mai vaste,

Fac să dospească-amarul iubirii purpuriu

Ştiu ceruri despicate de fulgere, ştiu trombe,

Resacul şi curenţii, al serilor sfinţit

Şi zorile, ce-s parcă popoare de colombe,

Şi am văzut ce omul abia de-a-ntrezărit.

Văzut-am sori de groază şi gata ca să pice,

Pătaţi cu cheaguri parcă, din înălţimi în gol,

Şi-ntocmai ca eroii din dramele antíce

Talazurile dându-şi arípa rostogol.

Visat-am noaptea verde, cu-omături neaieve

Sărut ce-n ochii mării suia încetişor,

Mişcări neauzite în veci de veci de seve,

Şi veghile albastre de fosfor cântător.

Urmat-am luni de-a rândul a hulelor lavină,

Ciopor de vaci nebune ce-n ţărmure tot bat

Neştiind că-ale Mariilor picioare de lumină

Pot lesne să supună oceanul mâniat

Am dat peste Floride fantaste şi călâie

Cu flori cu ochi de fiară sălbatică şi piei

De om, cu curcubeie taman ca nişte frâie

Întinse peste marea cu tot turmetul ei.

Văzut-am mlaştini vaste ce fermentau,năvoade

De trestii cu balauri ce putrezeau cu spor,

Cutremure de ape şi zările-n cascade

Făcând să clocotească abisu-n jurul lor.

Gheţari şi flori de nacru, un cer de jărăgaie,

Epave azvârlite pe-un fund de golfuri, brun.

Unde mâncaţi de pureci din arbori cad o droaie

De şerpi giganţi de mare ce-s negri la parfum.

Cum aş fi vrut să vadă copiii-aşa minune,

Al peştilor de aur ce cântă neam ciudat;

Îmi legănară bordul talazurile-n spume

Şi tainice vântoase m-au tot întraripat.

Şi când eram trudită de poluri şi de zone

Îmi îndulcea ruliul al apelor noian

Venind cu flori de umbră bogate în arome

Iar eu, ca o femeie, atunci îngenuncheam.

Pluteam, aproape-un ostrov, cu punţile spurcate

De păsările care mă cârcoteau duium

Până simţeam că-n plasa-mi de funii deznodate

Coboară înecaţii cu spatele acum.

Corabie pierdută pe sub a mării pleată,

Zvârlită de tempeste în golul din eter,

Carcasa mea, cu apă de-acuma îmbătată,

Nu poate fi ajunsă de niciun velier.

Plină de pâcle-albastre şi liberă în fine

Eu ce spărsesem cerul cel roşu ca pe-un zid

Ce poartă, cum le place poeţilor de bine,

Licheni gălbui de soare şi muci de-azur livid

Mânjită cu lunule electrice pe spate

Eu, scândură nebună, pe care fac de cart

Doar hipocampii negri, când Iulie abate

Ultramarine ceruri,cu pâlnii care ard,

Eu, ce simţeam pe vremuri la depărtări de mile,

Taifunul, behemoţii când intră in călduri

Eternă torcătoare de-azururi imobile

Duc dorul Europei cu anticii ei muri

Văzui arhipelaguri de stele şi ostroave

Cu ceruri delirante, ce se deschid de zor;

-Au sunteţi surghiunite în beznele jilave

Voi păsări mii de aur, puteri din viitor?

Destul însă cu jalea! Dau zorile beţie

Amar e orice soare şi orice lună-i rea,

M-a îmbuibat iubirea c-un soi de lenevie!

O sparge-mi-s-ar chila! Să pier în mare-aş vrea!

De mai doresc vreo apă din Europa-i doară

O baltă neagră, rece, pe care-n scăpătat

Îşi lasă să plutească a lui corăbioară

Plăpândă ca un flutur, un ţânc îngândurat.

Şi nu mai pot, scăldată-n langoarea voastră, valuri

Care purtaţi pe creste bumbacul la soroc

Nici trece, printre flăcări semeţe şi stindarduri,

Nici naviga, sub ochii pontoanelor, deloc.

 

 

Distribuie:

Locuri de munca

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro