INTERVIUL DE IUNIE – Gabriel ENACHE – Ochi în ochi / Interviu cu FLORIN ȘUȚU

Impresii ale melancoliei și forme de descărcare ale lor

dragă Florin,

unu : Am văzut în lucrările tale urme ale unor tușe care conduc privirea și simțurile pe care le (re)naște către un firesc al melancoliei, către o acumulare de stări ce își așază privitorul într-un fel de golf, unul în ale cărei ape și în a cărei atmosferă timpul nu mai există, iar adierile vântului se opresc pur și simplu și plutesc împreună cu acel timp suspendat, rămas de fapt într-o suspensie permanentă. Este aici asumată o anumită aplecare a ta spre această impresie, spre această atmosferă sau este unul dintre rezultatele multelor tale căutări pe/prin acest teritoriu infinit, dar puțin disponibil astfel, al melancoliei?

Florin Șuțu: În absența „stărilor” la care faci referire, pictura rămâne doar o carte de colorat, iar cel care o colorează, un îndemânatic, un virtuoz și nici pe departe un creator, căci amplitudinea emoției nu este rudă primară cu precauția, ci doar o rudă prin alianță.

Cred că este vorba mult mai mult decât despre o anumită „aplecare spre această impresie”, este vorba de un salt, un plonjeu. Ca pictor, nu mă pot revendica din tendoane, mușchi ori falange încrâncenate. Tot ceea ce se întâmplă pe întinderea modestă a unei pânze reprezintă doar iluzoriu expresia unei ambiții personale, căci tușele la care faci referire nu mai sunt demult elemente de limbaj plastic ci, așa cum spui, sunt „stări” sedimentate în ființa mea. Cu alte cuvinte, melancolia de care vorbești m-a însoțit din totdeauna, locuiește în mine, este codul numeric personal. Nimeni nu găsește altceva decât ceea ce trebuie găsit, oricât și oriunde ar căuta, căci peisajul în fața căruia ne instalăm șevaletul nu este decât o oglindă a unei geografii interioare. Dinspre această privire lăuntrică ne îndrăgostim de o femeie și nu de alta, nu fiindcă am căutat-o, ci fiindcă am găsit-o.

doi : Într-un fel de firesc propriu picturii eu cred că te poți încadra și așeza într-o ramă care poate să țină în cuprinderea, într-o poză căutată, impusă, un portret al unui artist hiperestet, obsedat de aceste posibilități și transformări ale culorii în eseu, într-un fel de text sever despre toate posibilitățile lor de a spune și de a povesti aceste puteri ale lor, de a face vizibil și de a impune frumosul cu întregile lui norme. Crezi în puterea picturii de a se menține doar pe un palier estetic, adică de a fi doar artă și reprezentări ale ei?

Florin Șuțu: O, frumoasă întrebare! Da, cred. De altfel, acesta este și singurul gând care mă întremează, care mă face să o iau de la capăt ori de câte ori pânza devine cârpă murdară de vopsea, ori de câte ori o tai de pe șasiu, ca mai apoi să o arunc la tomberon. Am întors multe pânze din drum părându-mi-se că acestea devin tablouri, căci rostul artei nu este acela de a se justifica un cui din peretele casei, ci acela de a se cuibări în încăperile călduroase ale inimii. De la prima atingere a pânzei, când i se tulbură acesteia întinderea albă și până la semnătura finală, doar eu sunt martorul nenumăratelor transformări, impulsivelor așterneri de vopsea ori a grabei cu care straturi abundente de culoare sunt înlăturate. Când într-un târziu se așterne liniștea peste acest spectacol de șantier, rămâne pentru privitor ceea ce nădăjduiam de la început: o clipă irepetabilă, suspendată pe simeza galeriei. Da, cred în acest mereu întremător chip al artei, căci altminteri ar trebui să las pensulele să se usuce(vorba maestrului Corneliu Baba), să încui pe dinafară ușa atelierului și să mă îndrept spre casă.

trei : Ai spus într-un interviu(cu Robert Șerban) că privești cu emoție și interes tot ceea ce am ocazia să văd, iar eu înțeleg că privirea intensă a ceea ce ai ocazia să vezi a devenit o stare de fapt, un mod de viață și un fel artistic permanent de a fi. Cât din ceea ce ai ocazia să vezi se poate muta firesc și natural în ceea ce pictezi, în ceea ce rămâne după ce tot ce vezi se disipează, se aranjează în culoare care trebuie și poate să spună despre toate aceste procese, despre toate aceste traduceri și transformări?

Florin Șuțu: Pentru pictor, privirea este un fel de act al respirării cu ochii, respirare care îmbogățește o arhivă cu mereu și mereu aduceri la zi, căci altminteri am scotoci în aceleași cotloane, întrucâtva pe întuneric, găsind aceeași puțină agoniseală. Pentru pictor, privirea este un fel de a pipăi cu ochii, de a citi natura ca pe o scriere în Braille. Nimic din ceea ce privim nu se risipește chiar dacă doar o fărâmă se reîntoarce pe pânză în chip și formă, restul rămânând latent în așteptare în speranța unor sensuri noi, posibile reconfigurări. Nu privim cu tot dinadinsul pentru a vedea, ca un exercițiu al ambiției, al impunerii, ci privirea ne este absorbită, devenind mirare a ochilor. Sper că nu risc prea mult spunând că privirea pictorului este vederea semenilor.

patru : Am fost invitat și făcut atent să observ că te miști și că te simți foarte bine în peisajul rece, sever și invaziv al iernii, al albului ei, al acelui alb clar definit și impus de întâlnirea cu privirea, privire care mai departe rămâne în acest siaj al răcelii și al nemișcării impuse de acest anotimp, de reprezentările lui în urma întâlnirii cu tine. Este iarna și pasta ei albă și fremătătoare intensificată de tine un anotimp care te apropie mai mult, sau este pur și simplu o atracție, o slăbiciune (de ce nu…) pentru un un fel de reprezentare a unei culori și ale posibilităților ei de a spune și ea, astfel, despre melancolie, despre puterile ei invazive?

Florin Șuțu: Trebuie să fac o precizare, anume că pentru mine iarna nu este un anotimp așa cum îl percep schiorii, ori agențiile de turism, ci un prilej credibil de a justifica suprafețele întinse de alb din compozițiile mele, tot așa după cum albul unui perete nu reprezintă publicitate la o anumită vopsea lavabilă, ci o modalitate stilistică de sporire a expresivității plastice. Prima temere în fața unei pânze noi este aceea ca nu cumva din pricina insuficientei mirări să împovărez albul ei, să fac dintr-o posibilă pictură o spectaculoasă ratare căci, cu riscul de a mă repeta, nu dai greutate zborului încărcând nacela cu balast. Sigur, albul zăpezii este mai înainte de toate o poetică a imaginii și mai apoi vopsea aplicată cu pensula ori cu cuțitul pe paletă, întinderea albă a câmpiei ninse este metaforă și abia după aceea meșteșug de atelier ori găselniță compozițională. Față de nici un alt anotimp nu mă simt mai îndatorat așa cum sunt în toiul iernii de iarnă, căci nici cele mai spectaculoase dizlocări caniculare nu pot găzdui cum se cuvine „melancolia și puterile ei invazive”.

Cu alte cuvinte, dorința mea de alb este cel mai la ea acasă iarna, atunci când albul se revendică din sine, nu din tubul de vopsea.

cinci : Delicatețea și forța care se găsesc în oricare linie care face parte din corpul unui desen își fac loc în lucrările tale, am această impresie că ești foarte atașat și legat de desen, și de toate posibilitățile lui de a contura și de a definitiva forme, de a le păstra în registrul delicat sau în cel serios al spunerii și al impunerii. Este(rămâne) desenul o piatră de încercare pentru artist, rămâne el o treaptă obligatorie pentru a putea face pași serioși spre arta adevărată, spre oricare formă ulterioară de reprezentare a ei?

Florin Șuțu: Dragă Gabriel, despre desen pot face nenumărate piruete zornăitoare, astfel încât să se vadă că știu multe și pot pe măsură, dar renunț la această „coregrafie” din decență față de cititorii tăi. Din aceeași decență, se cuvine să nu trec indiferent pe lângă întrebare și să aproximez câteva considerații, mai mult ori mai puțin inspirate. Pentru mine, cel mai adesea, desenul are funcția de revigorare a suprafeței, linia ivindu-se ferm din pasta abundentă, cu descărcări spontane, ierepetabile. Dar cel mai frumos, plin de tâlc, substanță și logică plastică, mister și tandrețe este desenul uitat din îndepărtata copilărie, atunci când mirarea se afla înaintea îndemânării, când știința de a face era o povară încă neinventată. Nimeni nu se mai poate întoarce la gingășia desenului pe asfalt, pe sticla aburită a ferestrei, pe zăpada albă și moale de pe capota mașinii, la desenul cu cretă colorată de pe zidul școlii, decât prin imitație. Șotronul șchiop este un desen de zile mari, o abstractizare ingenuă, unicat de fiecare dată în miliardele de reprezentări. Spânzurătoarea este cel mai dinamic și tandru desen compozițional. A începe de fiecare dată desenul de la zero, de la primele poticneli grafice ale copilăriei, este singura salvare a mesajului dintre linia neagră și albul hârtiei. Dar, până la urmă, și analfabetul poate scrie o scrisoare emoționantă de dragoste analfabetei sale dragi.

șase : Melancolia este o stare care desenează un domeniu artistic vast, mult încăpător de reprezentări, de interpretări, de stări și de așezări ale lor în acest teritoriu. Tu ești unul dintre artiștii care reușește să se îmbrace foarte bine, foarte ușor cu oricare ținută pusă la dispoziție de toate aceste moduri de reprezentare ale ei liniștite, adânci și tulburătoare. Crezi că starea aceasta de crepuscul solitar și perpetuu își poate impune cu mai multă forță și siguranță subiectele, sau crezi că se poate merge mult mai departe decât lasă posibilitățile artei să se meargă?

Florin Șuțu: În artă, în afara emoției, totul rămâne un tratat de pictură despre ce și cum se face, despre cine și ce este meritoriu, dicționar al termenilor, hărți cromatice etc.. Nimeni nu dorește să se poziționeze în fața unei lucrări, în expoziție, răsfoind dicționare explicative încât la plecare să se considere înțelept și știutor de carte. Rostul picturii este acela de a da la iveală, de a aduce la suprafață emoții latente „adânci și tulburătoare”. Melancolia nu este un punct de sosire, un scop în sine, este mediumul, liantul, emulsia celor mai subtile acorduri valorice, celor mai rafinate amestecuri cromatice. Nu știu dacă „această stare își poate impune subiectele”, dar nici nu știu o rută ocolitoare ori o scurtătură cât mai autentică posibil, în avalanșa de oferte stilistice la îndemână și cu sorți facili de izbândă. Melancolia merge la pas cu „subiectele”, nici înainte, nici în urmă, astfel că este martorul permanent al celor mai banale reușite, dar și al celor mai mari dintre clacări.

șapte : Ai spus în alt interviu (cu doamna Veronica Lerner) că niciun pictor nu este de capul lui… Crezi în continuare că ești/poți fi controlat sau ținut din scurt de un supervizor al artiștilor, că fiecare gest, sau că fiecare tușă și rezultat ale lor pot fi monitorizate de acest… necunoscut cunoscător?

Florin Șuțu: În mod paradoxal, mecanica deprinderilor de atelier și insistența de lucrător dedicat în fața șevaletului, au ca rezultat final o pânză acoperită de previzibil, căci a impune pânzei ceea ce știu și ceea ce pot nu aduce în discuție mirări nebănuite, ci repetitive soluții de conjunctură, nu lasă loc de găzduire a acelei atmosfere de care vorbești. E ca și cum ne-am bucura că știm să citim o hartă, dar refuzăm excursia de teama necunoscutului. A crede că tot ceea ce fac ca pictor în decursul vieții mele este meritul faptului de a fi fost născut, este ca și cum mi-aș imagina că tot ceea ce fac peste zi se datorează ceasului deșteptător. Exercițiul repetitiv de a duce lingura la gură și nu la ureche nu ne apropie în grad de rudenie cu Dumnezeu, tot așa după cum a mânca pâinea și a bea vinul de cuminecătură nu se datorează senzației de foame. Cu alte cuvinte, abia fără Dumnezeu suntem de capul nostru.

 

 

 

Distribuie:

Locuri de munca

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro