În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
A d u s o d i f u m o
(Lui Octavian Soviany)
O datã pe an sau de douã
țigara sau gura-mi fumândã
binevoieşte sã toarcã
fumul în formã de cerc:
alt nimb în dispersie o nouã
aurã-albastru-afumândã
ce are ’ntr-o zi sã se-ntoarcã –
numai cât eu nu încerc
cât (țuguiate-amândouã)
buzele mele la pândã
nu se sfãrâmã sã-i stoarcã
fumului magicul cerc:
o fãrã de verde nici rouã
eflorescențã plãpândã
binevoind sã mi-o-(n)toarcã
fumul atunci când nu-ncerc –
o datã pe an sau de douã…
2.
PSALMUL 21
Pentru sfârşit, despre ajutorul de
dimineaţă; psalm al lui David.
O, Doamne, Dumnezeul meu,
de ce m-ai părăsit?… Cuvinte
n-am, ca să spun ce necuminte
am fost, încât pot, noapte, zi,
să strig, că nu vei auzi, —
făr’ să mă cred, strigând, nebun.
Ci, Doamne, Carele-ai fost bun
cu Israel, când toţi ai mei
erau în lanţuri, iar pre ei
i-ai izbăvit, — tot întru Tine
nădăjduit-au, tot spre Tine
strigat-au, şi n-au tras ruşine.
Eu, însă, vierme, iar nu om,
mă cred, o drojdie umană,
vrednic de-ocară ca un pom
golaş şi veştejit de mană,
când alţii,-n râs, zic: „Aibe-l Domnul
în pază, căci se-ncrede-n El
încă de cându-şi dormea somnul
în sânul maică-sii, pre cel
ce strigă…” — Iar eu strig: De ce
m-ai părăsit pre mine, Doamne,
când grea primejdia,-n preajmă-mi, e,
iar ăi de ştiu doar să condamne
nu-ţi pot fi nicidecum aproape.
Mă-mprejmuie cirezi de bouri
iar eu m-asemui unei ape
care se varsă; zarea,-n nouri,
se-mbracă şi sporeşte seara,
tot osu-mi iese din ţâţâni,
iar inima-mi e cum e ceara;
n-am vlagă… Doamne,-n ce ţărâni
mă duci, eu ştiu că-s ale morţii:
jur-împrejurul meu îs câini
şi-s descărnat cum, numai, morţii,
muşcat de glezne şi de mâini, —
răufăcători aruncă sorţii
pentru cămaşa-mi, — căci mă pradă,
uitându-mi-se ţintă-n ochi…
Tu scapă-mi sufletul de spadă,
de colţii haitei, de deochi,
de gura leului; Te rog
mă scapă, Doamne, şi de cornul
năsâlnicului inorog, —
mi-i negru sufletul ca hornul,
iar Altul n-am, Cui să mă rog!
(Transpunere în stihuri, Ș. F.)
Tălmăciri
1.
R. M. RILKE
P i e t à (Maria Magdalena)
Ci iar îţi văd picioarele, Isuse,
pe care, tinere, ţi le-am văzut,
atunci când ţi le-am fost spălat, nu făr’
de teamă, încâlcindu-mi-se-n păr:
un alburiu vânat, în spini căzut.
Le văd (nicicând întru ispită duse)
întâia oară-n noaptea cea mai dulce
a dragostei – ce,-alături, să ne culce
n-a vrut; şi-acum eşti privegheat, Isuse.
Şi, uite, braţele, ţi-s frânte,-acum,
dar nu, iubitule,-n strânsoarea mea.
Ţi-e inima a tuturor, – şi cum
mi-aş fi dorit să fie doar a mea!
Eşti ostenit şi gura-ţi n-are, aspră,
de grijă alei mele, cum să-i poarte
Vreo oră, baremi, va fi fost a noastră?
Ce straniu,-acum, ne-mpreunăm în moarte!
Facebook
WhatsApp
TikTok
