am un jurnal zilnic în care notez temperatura îngerului meu, niciodată nu este aceeaşi, uneori suferă din pricina curentului aşezat între umărul meu stâng şi vuietul salvării de noapte care transportă sinucigaşi…
*
8 aprilie… Dacă tristețea m-ar fi năpădit într-o singură zi, sigur, într-o zi mai mare decât toate, m-aș fi putut numi un om fericit, dar ea a fost o stare de însoțire a fiecărei bătăi de inimă, ba chiar și în culmea fericirii am simțit-o ca pe o umbră de nedesprins. În copilărie, privind în jur la oameni, asfalt, câini vagabonzi, copaci sau flori, simțeam o sfredelire voioasă în dreptul pieptului, care îmi ținea pe loc efervescența vârstei. Când cotrobăiam spre ochii albaștri și profunzi ai mamei, sau mă uitam la mâinile bunicii, îngălbenite de timp ca foița de țigară, îmi venea să plâng de fericire, dragoste și tristețe. Gândindu-mă la adolescență, mă pot fixa la o zi frumoasă, de primăvară, chiar în ajunul Paștelui, cu corcoduși înfloriți, cer imens și un vânticel dulce, aducător de multă melancolie. Mă aflam singură într-o livadă sălbatică, pe unde înainte cu câțiva ani, jucam fotbal cu băieții. Acum, îmi plimbam ghiozdanul înainte de apropiatul Bacalaureat. Brusc, am simțit suferința. Nu venea din mine, nici din vecinătatea mea, ci din timpul care urma să se deruleze. Nu, nu semăna cu o muzică a materiei, nimic bacovian, nici nu era vreo tristețe ludică, a la Cioran, încă nu cunoscusem iubirea, era mai degrabă o stare de revelare a tristeții lui Dumnezeu proiectate în viitor. Îmi venea să plâng pentru ce avea să se întâmple cu noi, cu destinul nostru vulnerabil, cu noua ființă în care simțeam că intru părăsind copilăria și, odată cu ea, inocenta ei ignoranță. Așa că, m-am așezat pe un colț de iarbă și am plâns. Am privit florile albe ale corcodușului și am văzut în el arborele vieții mele, unul neînsemnat, dar însorit, care urma să îmi spună povestea de creștere, rodire și îmbătrânire, rid cu rid, a fiecăruia dintre noi. Și totuși, după ce m-am ridicat și m-am îndepărtat de acel colț neglijat de mâna omului, dar curat, am simțit o bucurie fără margini, și o lumină interioară aparte. Tristețea se făcuse mică și parcă îmi cerea să nu o părăsesc, cu promisiunea că mă va ajuta să depășesc marile emoții ale vieții, pentru că, da, ea este pentru om un amortizor, un modulator, o notă sol, calea de mijloc și o formă de răgaz și de înțelepciune pentru toate trăirile noastre. Tristețea este cristalizarea înțelegerii, „sarea noastră în bucate”. Toate durerile și dezamăgirile pe care le-am trăit în această viață, și-au găsit alinarea și echilibrul în dumnezeiasca tristețe, iar în prezent, când ziua de azi și de mâine ne sunt incertitudini, mă refugiez în ea ca în singurul remediu din care mai pot să zâmbesc.
*
9 aprilie… Nici cu lămâie nu îmi trece! În catacombele politicii românești se întâmplă lucruri teribile. Ori ești lobotomizat ori șantajat la greu ori ți se servesc droguri halucinogene, din moment ce poți intra supermatematician și ieși corigent la aceeași materie, bazată pe corectitudine, logică și inspirație aleasă… Și nu e de râs, nici de plâns, este motiv de meditație, căci experimentul Pitești îmbracă noi și diverse forme. Același experiment lucrează și împotriva lui Bolojan, dar premierul rezistă. Să vedem până când!
*
12 aprilie… Și casa mea zăcea în întuneric, nu vedeam cerul, nici pământul, așa încât nu deosebeam câinele de berbec, nici găina de bufniță, nu știam dacă urc sau cobor, dacă intru sau dacă ies, încurcam nisipul cu sarea, ori mâna care dă, cu cea care primește, lupii urlau în pădure dornici de sânge, din grajd vitele mugeau la terminarea fânului și de atâta vacarm îmi țiuiau urechile, undeva, în alt vis și altă noapte, Binele și Iubirea erau puse pe cruce, iar când ora nopții s-a rupt, visul acela a intrat în visul meu, un convoi de lume ce urca spre mormânt a rămas înmărmurită, două Sfere Albastre s-au îmbrățișat pe cer, iar din ele a izbucnit Lumina! Și toată lumea a văzut, a înțeles… Hristos, speranța și iubirea au înviat!
*
13 aprilie… Pentru Europa, lucrurile încep să se schimbe și să intre într-un fel de normalitate. Ungaria ne-a dat o lecție de inteligență colectivă, exact de pe marginea prăpastiei. Cum s-ar zice, a întors scorul în favoarea ei și a Europei. Legile universale au intrat în funcție. Forțele binelui înving, la fel ca în Biblie sau, de ce nu?, ca în filmele de succes. Rusia criminală pierde teren peste tot pe unde își bagă coada, nu doar în Ucraina, bumerangul aruncat se întoarce împotriva ei. Bufonul de trump este trezit din delirul lui paranoic chiar de propria lui fanfaronadă de mare strateg și cuceritor de noi teritorii prin mentalități de secol al XVI-lea, crezând că are de-a face cu indieni roșii sau, altfel spus, de propria lui vitejie de bătăuș al clasei, corigent la toate materiile, inclusiv la purtare, și, în final, exmatriculat. Israelul, condus de alt ambițios eșuat și criminal de război, învinge pe front azi, fără reguli și fără milă, în dauna zilei de mâine, expunându-și mult încercatul popor la noi și noi valuri de ură și amenințări. 0 (zero) diplomație! Teribil! Planeta scârțâie pentru a ne trezi. Ea ne spune: nimic fără Dumnezeu, iar Dumnezeu este doar în morală și conștiință, niciodată alături de agresori. Felicitări, Ungaria, și… mulțumim! Europa devine tot mai frumoasă, mai lucidă și mai unită! Hristos a înviat!
*
14 aprilie… Acest lider tânăr, Peter Maghyar, apare pe cerul Europei ca o bucurie și o speranță de regândire a rolului politicului în viața oricărei cetăți. El vine cu o schimbare a discursului, de la pragmatism rece, chiar cinic și combinator speculativ de multe ori, spre un umanism cald și responsabil față de comunități de oameni și problemele lor. Dar, sigur, pentru asta îți trebuie verb și carismă, lumină strălucitoare în ochi și în comportament și, desigur, o fărâmă de Dumnezeu în frământările pe care le enunți și pe care Peter Maghyar le are. Cetățenii, în mulțimea lor, devin ființe individuale, cu minte, suflet și cu emoții constructive, care se simt angrenați într-un efort colectiv de schimbare, deci cu rol social activ, și față de care liderul arată respect și interes real, iar comunitatea îl urmează. Să dai un caracter moral acțiunilor politice, care au fost considerate în ultimele zeci de ani ca legitim rupte de codul eticii în numele pragmatismului gregar, bazat pe minciună și populism, înseamnă să ridici ștacheta conducerii spre spiritualitate și artă a discursului motivațional. Și mai înseamnă că un lider politic se poate multiplica dintr-un reformator instituțional într-unul moral social, prin nerv și inspirație superioară. Nu știu cum vor evolua evenimentele geo-politice în continuare, lumea înseamnă mișcare, înseamnă reacții și contrareacții, jocuri de putere, blaturi, jonglerii, dar apariția acestei figuri cu adevărat evoluate pe scara conștiinței politice, îmi creează o bunăstare interioară și mult optimism că „se poate” și nu suntem chiar o lume pierdută în neantul crizei de gândire și conștiință. Pe de altă parte, simt o stânjeneală dureroasă că nu avem și noi parte de efervescența unui asemenea spirit, care să ne ardă pe dinăuntru și să ne ridice din mediocritatea și meschinăria timpului nostru. Dar poate că îl avem și nu s-a manifestat încă. Îl așteptăm!
*
19 aprilie… O dimineață perfectă. Am ieșit să-mi beau cafeaua la soare, printre păpădii și coțofene. Derulez Facebookul și râd de una singură. Ilie Bolojan, cu sprincenele lui încruntate, mă face să-mi aduc mereu aminte de Profesorul dr. Dan Setlacec, cu care seamănă leit poleit; chirurg eminent, energic și plin de spirit, DS, atunci când opera ceva greu, se întâmpla să se enerveze groaznic pe mâna a doua, mai ales când aceasta voia să se afirme neloial, cu gesturi nepotrivite, derapa pensa și se produceau hemoragii. Atunci, Profesorul își ieșea din el însuși și înjura folcloristic de mama focului și în cele mai ingenioase și spurcate feluri, dar totul de parcă spunea rugăciuni. La sfârșitul intervenției devenea glumeț și se intra în normalitate. Rezidentul păcătos era iertat. Și, deși părea aspru, era iubit și respectat de toată lumea medicală pentru anvergura profesională, mâinile, dar și inima lui aur. Bolojan, la fel, un chirurg aparent aspru, nevoit să amputeze una alta pentru a salva soarta economiei, ridică ce ridică din sprâncene, rabdă ce rabdă și, iritat de agresiunea celui care ar fi trebuit să îl ajute să îndrepte lucrurile în favoarea echității și dreptății sociale, dar produce intenționat hemoragii, răbufnește într-un mod magistral, desființând moral adversarul din câteva cuvinte, bine și la timp aplicate. Cuvintele „șobolani, cămară golită, cutii de pantofi umplute cu bani”, rostite plastic, dar apăsat și la timp, la o emisiune Radio, devin chei virale și răstoarnă simpatia publică în favoarea Premierului, care își folosește restrânsa muniție mult mai bine și mai rapid, aproape instantaneu, în comparație cu toate dezbaterile făcute de analiști de tot felul de pe la diverse televiziuni. Un knockout aplicat la timp agasantului adversar, care ar fi trebuit să fie ajutor responsabil în îndreptarea lucrurilor, conform unui angajament politic, economic și social, aduce amuzament, satisfacție și bucurie că ursul hâtru și cafeniu, lăsat singur și atacat de hiene din toate părțile, le trimite în hău cu o singură labă. Bravo, Bolo! Ce o fi, vom mai vedea! Dar vei rămâne, în mintea și inimile noastre rănite, ca un autentic luptător. Sigur, un geamăn al tău, de acolo, de sus, se bucură…
*
21 aprilie… Ce gust amar. Unii își lasă oasele pe front, copiii orfani, soții văduve, ca să își apere țara și libertatea, iar pe aici, alții, așa numiții „politicieni de stânga”, nemulțumiți că li se limitează accesul la prăduire, dau foc țării, mai ceva ca barbarii, chiuind și țopăind de satisfacție că aduc țara în sapă de lemn. Nu, ce am văzut ieri nu se poate numi politică, ci iresponsabilitate, răzbunare, trădare de neam, cu aruncarea țării în haos și efect de sărăcire rapidă. Nu mai comentez climatul insalubru, toxic, de mahala, dar de unanimitate, cu IQ cu două cifre. Pragul de supraviețuire a celor pe care pretind că îi reprezintă, mai coboară o treaptă, numărul copiilor și al bătrânilor care se culcă flămânzi, se va dubla, iar împrumuturile cu care sunt susținute pensiile și salariile s-ar putea să nu mai vină. Cu siguranță, istoria va judeca aspru această armată de piromani care, dacă nu domină, distruge! Halal patrioți! Patrioți înfrățiți cu hoarda de aur…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
