Au înflorit cireșii
Miracolul naturii care renaște prin fiecare fibră este un adevărat spectacol. Flori de toate culorile: ghiocei, zambile, lalele, brândușe, magnolii, camelii și, cu ele, miresmele care ne aduc aminte de copilărie… Acolo, la Gheboieni, în curtea cu portiță care înconjura casa bunicilor, avea bunica mea narcise ca spuma laptelui proaspăt clocotit. Miroseau de ți se frângea inima. Te invada sentimentul că, deși trecătoare, perpetuau o frumusețe și un parfum demn de Vinerea Sfântă, când lăsam buchetul de flori pentru Isus pe masa pe sub care treceam neprihăniți, ca petalele florilor. Ca și florile de primăvară, anii copilăriei trec repede, dar rămân în memorie o veșnicie. Învierea naturii este ca un ritual, nu numai pentru că se desfășoară de-a lungul multor zile cu soare strălucitor și ploi binefăcătoare (I should know about it, căci trăiesc de atâția ani în Țara Galilor), dar și pentru că ciclurile vieții sunt repetitive. Muguri, păsări, fluturi, gărgărițe, pânze de păienjeni cu arendași și chiriași prinși fugitiv în ele, toate acestea pictează un tablou viu, unic. Precum Nicușor, copilul de șase ani al odăiașului de la casierie, micul erou al scrierilor nuvelistului târgoviștean Alexandru Brătescu-Voinești, privim cu tot sufletul adunat în ochi, miracolul naturii și încercăm să luăm viața așa cum este și să ne bucurăm de momentul dăruit de ea. Poate de aceea se spune ,,fă-ți rai din tot ce ai’’.
În jurul căsuței cu cerdac de pe Calea Câmpulung, avea mama o grădină mare unde, harnică, pusese tot felul de recolte (cartofi, teci, zmeură, căpșuni, spanac, varză și o boltă de struguri negri, din care făcea un pic de vin). Grădina aceea era, pentru noi, o oază de liniște și verdeață, care se întindea până la niște aluni, doi cireși mari și un vișin. În fiecare an, admiram schimbarea petrecută cu trecerea anotimpurilor, dar primăverile și verile erau cele mai de preț, pentru că acolo mergeam să studiez pentru extemporale, olimpiade și, mai târziu, pentru sesiunile de examene pentru facultate (și acum îmi aduc aminte de o scorpie universitară de Economie, care ne obliga să regurgităm notițele ei precare despre șarpele valutar). Când soarele ardea, ne așezam la umbra copacilor înalți, iar în zilele de primăvară și toamnă plecam capetele intenționat, ca soarele să ne mângâie, iar vântul tardiv să ne spună câte o poveste. Dacă nu o făcea el, o făcea mama, povestitoare înnăscută. Cădeau petalele cireșilor peste noi, plutind încet prin aer și apoi rotindu-se cu briza călduță. Grădina aceea era un roman nescris, pentru că acolo ne aflam liniștea și ne pregăteam pentru viață. Fără să îmi dau eu seama, mă transformam din copilă, într-o tânără care gândea. Speranțele și visurile se transformau în realitate, dacă ascultam de părinți și învățam carte (așa credeam). De niña a mujer (ca în titlul unui cântec al lui Julio Iglesias), transformarea nu era numai una fizică, ci și intelectuală și psihologică. Citeam, analizam, încercam să înțeleg ciclul vital al devenirii.
Unul dintre cireșii de pe Calea Câmpulung era enorm. Cireșele se coceau de timpuriu, iar primăvara ramurile copacului erau pline de flori înțesate de albine, așa că nu prea ne apropiam de ele. Spectacolul cireșilor înfloriți a continuat și pe strada Poet Grigore Alexandrescu, în spatele Primăriei, unde vecinii noștri aveau un cireș la spatele curții. În fiecare vară, domnul Tomescu (vecinul) le vindea de la poartă, pentru că cireșele erau mari și gustoase. Tata, rebel prin natură, era cel care se suia în cireș, noaptea, când vedea că vecinul mai în vârstă ne oferea nouă, copiilor, cireșele găunoase (pe care nu le putea vinde).
Mai apoi, când am cumpărat casa din Ronda, Andalucía, am cumpărat-o cu un palmier (pièce de résistance, lângă piscină), dar și cu pomi de Crăciun tipici Andalucíei (pinsapos), pui de palmieri, un cais, un cireș, un nuc enorm, un granat, un păr ale cărui crengi se rupeau sub povara fructelor, vara, un prun, niște migdali, mulți pini, smochini, câțiva măslini… În ani și ani am pus noi mai mulți trandafiri, adelfas, iasomie albă, lămâiță, frezii, crini, mentă. La crepuscul, nu trebuia decât să te așezi în pridvorul din fața casei, la masa din marmură încrustată cu lalele și să admiri natura, să încerci să asculți cum cad petalele florilor, ca și trilurile păsărelelor din Serrania de Ronda, care reînviau parcă după toropeala din timpul zilei. Tot în Ronda, deasupra defileului spectacular de 100 m adâncime, se află o pagodă construită dintr-o înfrățire cu Japonia, ai cărei parteneri artistici au învățat (ca și fata noastră, Kati) să danseze flamenco la una dintre cele mai valoroase școli din Sudul Spaniei, ,,Abul- Beka’’ de Ronda. În interiorul faimosului defileu, despre care Hemingway a scris în romanul său „Pentru cine bat clopotele’’, se află o alee de cireși japonezi (sakura). În fiecare primăvară sunt deliciul galeriei internaționale și un simbol al permanenței unei relații interculturale care a dat fantastice roade artistice, prezentate în spectacolele care au loc în el Auditorio de Blas Infante și mai ales în timpul Galei internaționale folclorice, care se desfășoară de 55 de ani în acest unic orășel andaluz-maur care ne-a fost hogar (un alt ,, acasă ‘’) timp de 20 de ani.
Cireșele noastre din Ronda dispăreau repede, pentru că vecinul (îmbogățit din anii de boom ai proprietății imobiliare și cu magazin de materiale de construcție) avea un nepot pe care îl punea să se urce pe gardul care despărțea proprietatea noastră de a lor și apoi în cireșul nostru, ca să le culeagă. Al optulea grădinar al nostru eventual i-a luat-o înainte, pentru că și lui îi plăcea mermelada de cerezas (și migdalele tăvălite prin ulei virgin de măsline și sare, prăjite în tigaie).
Pentru că natura ne însoțește pretutindeni, la vremea la care fata noastră intra la liceu, m-am dus la preotul bisericii St. John the Baptist (Sf. Ioan Botezătorul) pentru a lua o scrisoare de bună purtare. After all, copiii noștri fuseseră botezați și sfințiți, unul la Târgoviște și celălalt, la Sinaia. În curtea bisericii, o splendoare de cireș japonez înflorește în fiecare an, aducându-mi aminte de perenitatea începuturilor și de frumusețea momentelor, pentru că acestea sunt cele care ne aduc frânturi de fericire.
Ne cufundăm în natură ca în poala mamei, pentru că liniștea din raiul pământesc aduce cu sine amintiri dragi, de neuitat. Meticulosul alege amănuntul. Mă uit prin geam cum mărul nostru înflorit este cuibul atâtor viețuitoare și aștept cireșele coapte în clima mai binevoitoare, românească. Gustul copilăriei… Stelele lui Blaga de deasupra gurilor care jinduiau la taine coapte… Taina mea și a mamei mele…
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
