TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – De ce unii deștepți sunt proști?

O să interpretez strict filosofic problema expusă în titlu. Ideea mi-a fost sugerată de CTP (jurnalistul Cristian Tudor Popescu), când, într-o emisiune la Radio EuropaFM, își manifesta uimirea față de comportamentul președintelui Nicușor Dan. Mai exact, jurnalistul spunea că nu își poate explica deloc cum de un matematician de talia președintelui a putut și poate în continuare să ia decizii sau să emită idei de o stupiditate care te blochează. Cu alte cuvinte, cum de este posibil ca un asemenea om, cu performanțe matematice, să fie atât de ilogic și să persiste în inepții.

            Explicația ar fi, filosofic vorbind, următoarea. De obicei, limbajul comun vorbește despre intelectuali – și nu numai – ca fiind „oameni deștepți”. Acest „deștept” pune probleme mari, căci este foarte dificil să-l definești. În limbajul comun este mai simplu, căci se definește ca fiind opusul „prostului”. Când nu ești prost, ești deștept, iar când nu ești deștept, ești prost. Apoi există prostimea, în sensul că există un fel de clasă socială care este predominant aplecată spre prostie. De obicei, aceștia sunt needucații. Acest lucru nu înseamnă că am face parte din asemenea categorii sociale fixați definitiv. De-a lungul vieții fiecare individ este cel puțin o dată prost, precum și deștept. Deci, prostimea definește mai mult o anumită stare dominantă a unor grupuri. Deșteptul este mai mult asimilat cu intelectualitatea, un fel de altă grupă socială, educată, care în mod dominant gândește și acționează în mod deștept. Desigur că aceste categorisiri sunt extrem de vagi, căci fiecare dintre noi migrăm dintr-o categorie într-alta, așa cum am spus. Scopul vieții, dacă doriți, ar fi să eliminăm sau să diminuăm situațiile când suntem proști și să le înmulțim pe cele în care suntem deștepți. Cel care spune că din rândurile prostimii nu te mai poți ridica, căci acolo mori, se înșală. Există șase – minime, e adevărat – ca să te ridici într-o zi, scuturându-te de prostie și făcând ceva – un efort susținut – pentru a deveni deștept. Nu ai nevoie de studii pentru asta, deși ar ajuta enorm. Ai nevoie, în schimb, de educație, de cizelare a caracterului în primul rând. Invers, nu înseamnă că dacă ești un intelectual rasat, considerat deci a fi și deștept, nu ai șanse – care sunt destul de mari, de astă dată – să devii prost. Ți se strică ceasul caracterial și rațional și devii prost într-o secundă, ca în cazul președintelui nostru. Dar cum și de ce se petrece acest fenomen?

            Academicianul Alexandru Surdu, în Gândirea speculativă, face niște distincții fundamentale pentru cel care dorește să învețe filosofie. Plecând chiar de la gândirea greacă, preocupată de tema noastră, chestiunea constă într-o armonizare și o bună funcționare a facultăților gândirii. Anume, kantian vorbind, între intelect și rațiune. Cu ce se ocupă una și cu ce se ocupă cealaltă facultate?

            Intelectul lucrează între limite. Adică se exersează doar în cadrul dat de reguli stricte. Nu lucrează cu idei, căci acest domeniu aparține strict rațiunii. Intelectul operează relații formale între entități abstracte. Matematicienii sunt în totalitate niște intelectualiști, din acest punct de vedere.

            Rațiunea este facultatea care produce sensuri și idei. Intelectul calculează, rațiunea produce idei. Intelectul epuizează consecințele unui cadru deja stabilit. Rațiunea depășește cadrele stabilite, fiind creativă ontologic. Așadar, poți fi un om rațional, dar foarte slab matematician, și poți fi un bun matematician, dar slab rațional. Un om de la țară, cu studii minime, dar care se pricepe la a face o casă, este o persoană rațională (și intelectuală) – are idei, știe lucruri practice, înțelege elongația unor idei practice etc. Poate fi rațional pur dacă este inventiv și verifică ideile ce-i vin. În schimb, dacă nu prea este exersat într-ale calcului complicat al entităților abstracte nu înseamnă că este un prost, ci un deștept. Invers, când ar ști să facă tot felul de calcule și se menține în cadrul strict al unor norme – birocratice, ca în administrația publică – fără a avea nicio idee care să-l scoată dintr-o situație contradictorie, nu înseamnă că e „doar un angajat deștept care își face treaba”, ci înseamnă că e un pur prost care nu gândește cu adevărat.

            Așa se explică prostia domnului președinte. Omul care nu are idei și care produce confuzii de sens, nu pricepe elongația unei idei, consecințele ei și nici cum se construiesc sensurile care apoi trebuie puse și în practică – căci politica se ocupă cu punerea laolaltă a sensului pus în practică – poate fi el extrem de intelectual, căci tot o catastrofă va produce. Adică devine un prost notoriu. Poate să facă el toate calculele din lume, să rezolve orice conjectură și subtilitate matematică, drumul de la abstract la concret sau de la formulă la idee nouă, funcțională, este imens. Această chestiune a fost compensată, în timp, de către ingineri. Adică cei care trebuie să mențină echilibrul perfect între intelectul matematic și rațiunea practică. Așa au apărut, de exemplu, matematicile aplicate. Noroc că noi avem un președinte care este foarte bun într-ale matematicilor abstracte. Ghinionul nostru, de astă dată, este că am ales omul nepotrivit la locul și mai nepotrivit. Alternativa, ca să nu uităm, era să alegem un om care era complet lipsit și de intelect și de rațiune. Deci, din nou răul cel mai mic. Dar tot un rău!