1 mai… Sunt de acord cu cei care consideră că dictatura comunistă și brațul ei – lung și vigilent, – Securitatea au fost un mare noroc pentru români, care, necunoscându-și interesele, n-au știut că-și fac rău cu mâna lor în decembrie 1989. În comunism, Securitatea avea grijă de oameni. Se interesa să vadă cine sunt, cu cine s-au înhăitat, ce fărăderlegi comit și elabora măsuri pe… măsură. Lista din care postez aici are, firește, mai multe pagini, dar îmi zic că două pagini sunt de ajuns. Când Poșta nu-și făcea datoria, Securitatea o obliga să ia legătura cu oamenii și să le explice adevărul, mă rog, adevărul elaborat de Securitate. Mai mult, Poșta se angaja să ofere celor păgubiți, despăgubiri. Eu n-am cerut despăgubiri, fiindcă nu doream să mă aștepte la Oficiul Poștal sergentul Țiulică (altfel un om foarte simpatic și civilizat) și să-mi spună: „Domnule Tudoran, îmi pare rău, dar iar trebuie să vă duc în Prahova, la tovarășul Procuror Adjunct al Capitalei, Horia Nelega…” Dacă n-am cerut despăgubiri, am cerut să mi se spună ce s-a întâmplat cu copiile scrisorilor, depuse de mine la Registraturile instituțiilor respective. La întrebarea asta, nu mi-a mai răspuns nimeni. Avea și Securitatea dreptul la concedii de odihnă, nu? Când președintele „Petrov” l-a decorat pe fostul Ministru de Interne George Homoștean (personaj arătat rău de tot cu degetul în Raportul prin care se condamna dictatura comunistă) și unii dintre noi au întrebat „Chiar așa? Homoștean decorat?”, unul dintre pupinii prezidențiali ne-a spus cam așa „Ha! Ha! Sunteți niște fraieri. Homoștean ăsta nu e Homoștean ăla”. Peste o vreme Cotrocenii aveau să anunțe că Homoștean ăsta este chiar Homoștean ăla și decorația i-a fost retrasă. Pupinul bine informat? Oh! Pedepsit rău de tot – a fost trimis în diplomație. Morala – comunismul chiar a fost cumsecade cu românii. Și dacă se va apela încă o dată la bunele lui servicii, se va dovedi la fel de cumsecade. Români, contați pe comunism!
*
2 mai… Doar aceste 18 volume (în jur de 10 mii de pagini) au rămas din dosarul de urmărire informativă (DUI) a obiectivului „Tudorache”…
*
9 mai… O reamintire… Devenirea semantică… Dintre postmoderni, textualiștii sunt cei care nu scriu nici poezie, nici proză, nici eseu, nici jurnal. Ei scriu texte. Cititorii lor cei mai devotați sunt cei care vor și, mai ales, cei care pot să vadă poezia, proza, eseul sau jurnalul folosind elementele puse la dispoziția lor de textualist. Operă deschisă nu în sensul libertății de a imagina un final la alegere, ci în sensul construcției întregii arhitecturi. Nu știu care este procentajul celor care, înainte de a citi o carte, se apucă să răsfoiască mai întâi postfața ei. Pentru cei care au citit deja cartea de față nu mai poate fi însă nicio surpriză să afle din aceste rânduri că opul lui Emilian Galaicu-Păun nu este un roman de tipul celui consacrat de autori care transmit un mesaj prin personaje de tip balzacian, dostoievskian, flaubertian etc. Chiar dacă există cititori care cred că descifrează ADN-ul unor personaje reale, ei trebuie să se gândească bine înainte de a spune „Recunosc personajul”. Personajul principal – singurul cu identitate certă – al acestei cărți este cuvântul. Celelalte apar, cresc, se maturizează, câștigă, pierd sau intră în decrepitudine în funcție de cât, când, cum și cu ce folos țin pasul cu personajul principal – cuvântul. Țesut viu. 10 x 10 este un adevărat maraton, chiar dacă, atunci când recunoști ceva, te poți trezi crezând că e o probă de sprint. Preluând o constatare a lui Malraux despre Bernanos, se poate spune că Emilian Galaicu-Păun „dovedește o fericită neglijență pentru legile romanului”. Mai presus de orice, autorul nostru a devenit un maestru în arta testării cititorului său. În Mic îndreptar de lectură ce deschide romanul, Galaicu-Păun pare să întindă o mână de ajutor cititorului cărții sale. În realitate, cititorului îi este întinsă o cursă. Indiferent de ordinea în care parcurge cele zece capitole ale cărții – fie că sucombă sugestiei autorului de a considera fiecare capitol drept o rescriere a celui/celor precedent(e), fie că își alege propria strategie de lectură –, cititorul se află de unul singur în fața unei experiențe pe care trebuie să o consume inițiatic. Asemeni autorului – care sortează după o ordine numai de el știută autobiograficul per se și corespondențele biografice prin ricoșeu – cititorul își reîncepe construcția cu fiecare nou capitol. El, cititorul, este un meșter Manole care, în absența unei Ane de sacrificiu, nu se poate zidi decât pe el însuși pentru a vedea dacă ce înțelege rezistă ori nu. Autorul, vorbind totdeauna dinăuntru, riscă să nu fie auzit de cei de dinafară. Tocmai aici intervine rolul de reconciliator al semanticului. Și cititorul trebuie să se dovedească un păstor al cuvintelor la fel de bun ca și autorul. Altfel lectura nu are loc. Aici stă riscul foarte mare pe care și-l asumă Galaicu-Păun. De la inocența copilăriei („Mamă, Snejana n-are puță”) la dezinocentarea ei („Deputăția verișoarei de la țară nu-i dădea pace tatei; el membru de partid încă din armată, ea comunistă fără alaltăieri de două zile, și unde a ajuns el cu scrisul lui câtă vreme brigadiera colhozului «Путь Ильича» – Calea lui Ilici – trăgea sapa pe ogoarele patriei?! Ceea ce-l scotea din minți pe bărbatul trupeș instalat comod în capul bucatelor era că, în cazul ștoarfei de vară-sa, se adevereau – și vai! nu în sensul bun al cuvântului – chiar versurile Internaționalei: «Кто был ничем, тот станет всем!», iar lui, om învățat cu studii superioare și veleități de artist, nu-i rămânea altceva de făcut decât s-o toarne-n versuri oțelite, s-o cioplească în granitul prozei, proslăvind de-a pururi Patria- Mamă în chip de Muncitorul și colhoznica. Sticla de vodcă se goli, alta nu părea să existe pe moment, când femeia își aduse aminte pentru ce anume a venit – să întrebe dacă nu au nevoie de ceva, că ea este chemată pe a doua zi la raion.”); de la inițierea sexuală („Cu capul dat pe spate, arcuindu-se cât să-i vină în întâmpinare pe meridianul trasat de la naștere, copila se desface din stinghii, atentă la erupția micului ei vulcan dintre craci. Dintr-o piruetă, se prăbușesc pe pat. Buzele lor și- au spus tot ce și-au dorit, acum este timpul sexelor să intre-n acțiune.”) la inițierea în lumea halucinantă a lozincilor („Îi vom ajunge și-i vom întrece!”; „deși homosexualitatea este lichidată definitiv în țara noastră, nu-i lichidată chiar în întregime. Mai bine zis, în întregime, dar nu de tot. Și chiar e mai corect așa: în întregime și de tot, dar nu definitiv.”), totul este inițiere semantică. Cifrul de la poarta realității este cuvântul. Până nu devii dependent de puterea lui, nimic din puterea lui nu-ți aparține și orice încercare de a trece, cu adevărat, pragul realității este sortită eșecului: „(Apropo de cuvinte, una spun și alta se înțelege – bărbatul așezat de astăzi nu va uita-n vecii vecilor acea dimineață de-acum 13-14 ani când, încă student la Institutul Pedagogic «Alecu Russo» din Bălți, se pomeni în pragul căminului cu taică-su, veteran de război, venit să-l ia acasă: «Au spus la radio că o armată de 48 români a coborât – în drum spre Moscova – pe peronul gării de trenuri din Ch-ău!» «Care armată, papa?», nu se lăsă impresionat fiul. «O armată nouă, bătrânul se chinuia să-și aducă aminte cum naiba i-a numit crainicul, n-am mai auzit de una ca asta – o armată de turiști!») Cum în țara lor dragă toate excursiile erau «по местам боевой славы», nici n-au prins de veste când în vocea conducătoare se auziră primele note metalice – cert de proveniență pașnică, ai zice de la cioplitul cu dalta în steiul de marmură. (Amarnic ce-i mai plăceau lui versurile lui Arhip Cibotaru: «Ieșiți, ostașilor, din piatră,/ Ieșiți din bronz și din granit.») Printre scrijelituri de instrument scăpat din mâini și scrâșniri din dinți, narațiunea prindea contur, înfruntând rezistența materiei, ca și cum nu doar autorul da glas creației sale, ci și personajele din text, în frunte cu sculptorul cioplind chipul Patriei, veneau în întâmpinarea chemării artistice a bărbatului.” Țara a cărei capitală este Ch-ăul cunoaște două paliere lingvistice. Unul este locuit de limba cotropitorilor. Cotropiții o folosesc fără mare tragere de inimă; chiar încearcă să o saboteze „din interior”. Printre alte motive, e folosită de părinți atunci când nu vor ca progeniturile lor să înțeleagă ce vorbesc, fiindcă n-ar fi prudent („Faptul că acum doi-trei ani înșiși părinții treceau uneori în prezența copiilor la limba rusă, ca să nu fie înțeleși, mai degrabă agrava situația, probabil și fiindcă se simțeau deposedați de un bun cândva numai al lor.”). Cealaltă – limba cotropiților. Tragică – producătoare de schizofrenie în masă – dualitate: limba pe care o folosești de frică și limba în care te ascunzi de frică; limba în care să pari și limba în care să fii cu adevărat. Nedreapta orânduire lingvistică atinge și regnul animal: „În Ch-ău, câinii de soi răspundeau la comenzi rusești, pe când maidanezii lor puteau fi strigați ca la țară: «Nea! Nea! Nea[mul nevoii]!»” Într-o țară încă nu definitiv edificată lingvistic, nestăpânirea semanticului conduce la episoade stresante: „Ceea ce tata și mama, ambii filologi, se încăpățânau a nu observa, în ciuda tuturor evidențelor, era că nu atât rusa, cât moldoveneasca fiilor îți zgâria urechea; lamă cu două tăișuri – cvasiidentice, dacă se făcea abstracție de Ё, Щ, Ъ rusești și de moldovenesc –, scrierea chirilică le mutilase vorbirea, din interior. Inocența părinților fu pusă la grea încercare când, povestind un film despre război, unul din fii rosti senin: «Pulili zburau di pi zdanii pi zdanii». (în limba rusă «Gloanțele zburau de pe-o clădire pe alta») Fură pedepsiți câteva ore mai târziu, sub un pretext oarecare, iar la sfârșitul săptămânii, când avea două zile libere, mama i-a dus la țară, să le țină bunicilor de urât.” În asemenea situații de incertitudine semantică, patosul patriotic nu face altceva decât să multiplice jenantul situației printr-un substanțial coeficient de grotesc. Iată o notă de subsol: „Cuvânt lansat cu aplomb de Marian Lupu, pe-atunci spicherul comunist al legislativului, în chiar seara incendierii Parlamentului, pe când le făcea o primă excursie ad-hoc diplomaților și jurnaliștilor străini prin clădirea devastată de furia manifestanților. Gurile rele zic că nu ar fi vorba de preluarea – tel quel – din franceză a batiment-ului, ci ar conține un subtil joc de cuvinte – „Bati mentul!” – perceput ca atare drept atac la persoană de Generalul Armatei-Moarte. (A se vedea, în acest sens, și opinia exprimată pe blogul lui Dorin Onofrei: «Cică, atunci când lupu a făcut fulminanta declarație despre lovitura de stat, referindu-se la batimentul Președinției și la cel al Parlamentului, voronin și țurcan au luat-o prea personal. Întrucât franceza și bagajul de cuvinte ale acestor cetățeni sunt, oarecum, diferite de cele ale marianului, ei au auzit «Bati mentu’ Președinției» și, respectiv, «Bati mentu’ Parlamentului», așa că au tratat aceste vorbe ca pe o instigație la violență împotriva lor. Acest incident fatal a marcat începutul sfârșitului. Zice-se că tocmai atunci s-a decis trecerea lui lupu pe linie moartă.») ” Miracolul comunicării într-un univers ce încearcă să se limpezească semantic este surprins într-un instantaneu despre un tată și un fiu: „Au luat masa în doi, într-o atmosferă ce transformă comunicarea în cuminecătură, după care fu expediat la joacă.” Lupta dintre cuvânt și cuvânt este atât de încrâncenată, încât iată cum poate arăta uneori prezentarea argumentelor finale: „Omniscient, faptele lui erau pilde, și pildele table de legi. Iar dacă se-ntâmpla totuși să fie prins pe picior greșit – și vai de cel care-l prindea! –, glasul tatălui tuna din senin: «Pe cuvântul meu de comunist!!!» La fel de bine, Dumnezeu ar fi spus: «Pe cuvântul meu». Tatăl și Dumnezeu erau una, asta până-n clipa când primul se declara comunist.” Intertextualitatea este motorul acestor pagini. Istoriile ce fac Istoria pot fi serioase ori doar simple anecdote; pot fi lungi citate din presa vremii sau doar scurte note de subsol etc. Mecanismul lucrează într-o hărmălaie savantă și simpla înșiruire a unor nume continuă să spună povestea: Komarov, Ceapaev, Lenin, Kaganovici, Sputnik, Clara Zetkin, Gagarin, Kremlin, Tacianka, KGB, Krupskaia, Grigore Vieru, Cecenia, Ordjonikidze, Pușkin etc. Dintre toate formele de conștiință în posesia cărora încearcă să intre un personaj sau altul, conștiința lingvistică devine cea mai puternică. Însușirea (în cazul unora) sau re-însușirea (în cazul altora) limbii interzise devine sinonimă cu dobândirea identității. Există o limbă extraordinară redobândită în această țesătură. Numai că, atunci când intră în posesia ei deplină și aterizează în patria-mumă, acești benedictini ai cuvântului descoperă că limba redobândită nu mai este importantă în țara din care nu a lipsit niciodată. Este momentul în care tragedia nu mai face cu ochiul spre a pretinde că este o simplă dramă. Malentendu- ul – inițial lingvistic și comic („Ave Maria gratia plena” e citit „Avia Maria granița plena”) – devine unul ontologic. Tragica reîntoarcere în nesemnificativ devine fapt împlinit abia după ce Operația Patriam fugimus reușește: „…măiestria scrisului constă în a trage toate ațele înăuntru, fără a da de bănuit organelor abilitate că se pune la cale o evadare în masă, Operația Patriam fugimus, ceea ce înseamnă că tu și mortul din sac sunteți una, pânză epică pe care s-a imprimat cu cerneală tipografică Made in… Unde-a rămas? La PAYS DE NAISSANCE. Așadar, nu URSS, nu RM, nu Mda, nici măcar Mal de Vie… Și atunci? atunci numele ei fie ȚI-OI DA UNA DE N-AI S-O POȚI DUCE. Într-un cuvânt, PUȚANA.”
* * *
Opiul pufăit de Emilian Galaicu-Păun este cuvântul. Scriitorul trage tacticos din narghilea. Face ochii mici. Zâmbește ca un pezevenghi pe sub mustață. Își mângâie absent țăcălia. Apoi dă narghileaua mai departe. Cât de mare este cercul dependenților de cuvânt nu se știe. Dar el există și narghileaua acestui Nastratin Hogea moldav are șanse de a călători intens. Pentru gravele afronturi aduse valorilor de necontestat până mai ieri, Emilian Galaicu-Păun poate răspunde asemeni puștiului care a fost cândva: „Tata! tata! Am dat să scutur tocul și l-am stropit… pe Lenin!” (Washington, august 2011, Postaftă, Emilian Galaicu-Păun, Țesut viu. 10 x 10, Editura CARTIER)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA
Facebook
WhatsApp
TikTok
