Pe niște traficanți de etnobotanice din Iași îi cheamă: Los Angeles Balan, Ionuţ Hoţoi, Mc Donald’s Balan. Caragiale ar fi invidios pe asemenea nume.
Am fost acum la magazin. Băieți la „una mică”, căruțași de soi. Vorbeau, văzând un cal, care tropotea spre casă, trecând podul „la Baran”: Uite-l ăsta. Ieri l-a dat (n-am reținut numele) la Bosia la cineva. Acuma calul a fugit de-acolo și vine acasă. Sunt pe puțin 25 de kilometri până acolo. M-a impresionat deodată: Măi, căluțule, cum vii tu la acasa ta!
Of! Felicitările de Paști sau de Crăciun care încep cu „Fie ca…” Am trecut și de faza nervilor. Acum le accept cum accept o muscă care-mi bâzâie alene pe la urechi, cum binele iese abundent din rău, ca puii din ouă, cum presa vorbește mațu-gaia de Mihaela Buzărnescu pe canalele de sport, deși de multă vreme gagica asta este o perdantă și poate mai degrabă să facă o tocăniță bună, cum scrie Philippe Muray în Imperiul Binelui, cum trebuie să-mi trag acum niște pantaloni pe mine, fiindcă totuși e frig, cum aud prigorii, dar nu mai plouă dracului, cum mi-aș mai face o cafea, dar… cordul bată-l vina! Așa că, oameni buni, fie ca să fiu mântuit de sintagma asta insipidă, lâncedă, ca declarațiile de perdantă optimistă ale Mihaelei.
Podul de Piatră rămas din vechime și smocurile de iarbă verde ieșind dintre cuburile de granit. Iar mai încolo alt pod, feroviar, peste Bahlui. Simt o suflare grea în spate. O fi Sadoveanu? După pălăria cât roata carului Maestrul pare a fi.
Gigi Behehecali, un cioban stilat: tuns ca dracu, cu părul tras, probabil, peste chelie (nu ar fi nimic că are chelie, chestia că și-o ascunde), cu o cămașă culoarea gălbenușului, cu un colan gros de aur, de mitocan, pe dedesubt, și o jachetă în dungi verticale, prevestind probabil viitoarele gratii.
Niște dobitoci din vecini au „pitrecut” cu hărmălaie mai toată noaptea. Știam că erau plecați în Italia, dar văd că s-au… repatriat. Sunt sigur că-n Italia nu chefuiesc atât de fervent. Dar nu mă las nici cu gălăgie: scriu, citesc, mângâi cățelușa lungită în balcon: „Hai, lasă-mă, băi!. E noapte, iar noaptea se doarme”. „Ai dreptate, Ducuța!”
Că tot îs la modă ucrainenii. Citesc Serhii Jadan – Anarhy in the UKR, un roman pe care l-a dat Mariei poeta și prietena Mariana Codruț. Un roman care deocamdată nu-mi place. Traducere de Maria Hoșciuc, Editura Cartier. Și nu știu prin ce asociație de idei îmi vin în minte cuvintele lui Creangă: „Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi citit, de când ești. Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vedè că nu-ți vin la socoteală, iè pana în mână și dă și tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut.” Minunat și atât de modest!
Domniței Ruxandra, fiica lui Vasilie Lupu-vodă, i-au tăiat capul turcii cu toporul pe prag. Și prin ce căsătorii nenorocite, obligate de rangul ei, a trecut! Nu le mai înșir. Erau fetele astea marfă de schimb. Până la urmă cu Timuș Hmielnițki, cazacul, care, spune cronicarul „numai chipul îi era de om, iară hirea de hiară.” Iar ea , săraca, trebuie să fi fost o femeie necăjită și atât. Fără nici o vină. Dragilor doamne, care vă plângeți de bărbații voștri. Gândiți-vă la sărmana Ruxandra care a suferit fără de nici o vină.
Luat cu scrisul și sculat dis-de-dimineață, am uitat să scot gunoiul (nu e prima dată). M-am apucat să scriu despre „aventura” mea la liceul militar, în adolescență. De-abia acum mi-s-au lecuit „rănile” de atunci și pot scrie liniștit, ba chiar cu umor. Păcat că am uitat unele amănunte. Dintre foștii colegi a venit pe la noi Ionescu, fostul coleg de bancă. Era acum în miliție, șeful Miliției din Făgăraș. L-am găsit la fel de zâmbitor și optimist. Eu îs vițăvercea, ceea ce m-a făcut nu prea adaptabil la condițiile „armeții”. Am văzut pe fereastră mașina de gunoi trecând alene. Am ratat-o și marțea asta! Toți din casă ai mei dorm. Niște țigănuși trec pe drum țipând – sper să-i trezească. Cățelușa Duca ridică capul (de obicei stă cu capul pe labe, ca orice ciobănesc care se respectă – oh, cât îmi place poziția ei: calmă și nepăsătoare, dar vigilentă, pentru orice eventualitate). Nu-i latră. N-am auzit-o decât de două ori lătrându-i pe cei care trec pe drum (și atunci câinii, nu oamenii). „Bravo, mă, deșteapto!” O alint. Se fudulește dând din coadă. Am rărit perele din părul de la colțul casei. Nădăjduiesc să crească și să se coacă mai bine așa. Am tăiat crengile uscate de la o serie de pomi în urma secetei. Să zic și eu că-s gospodar, na! Mai departe citesc. Că și scriitorii mai citesc câteodată.
Ora 2 fără un sfert noaptea. Caut în ziar un articol, o știre ca să scriu un articol. Mi s-a terminat „bagajul” cu idei. Ei, bine, n-am găsit! Subiectele din presă n-ar interesa nici o babă analfabetă (în fine, acum sunt și tineri analfabeți). Citesc cât de mult câștigă unii medici. Dați și la unii ziariști mai mult. E drept, o știre bine „coafată” nu aduce atât de mult ca o boală închipuită a cucoanelor precum ipohondria.
Se întunecă. Se aude o cucuvea. Cățelușa Duca doarme încă în „balconaș”. Se aude zumzăitul unui avion dinspre Iași. Pare că va ploua. Miroase a furtună de vară. Din adolescență am vrut să fiu scriitor. Îmi părea cel mai nobil lucru de pe pământ. E drept, doar pe fete le așezam mai sus.
Am lucrat prin grădină (am tăiat niște crengi, boldonejul, luleaua turcului, etc) și acum mă dor șalele. Am scris câte ceva pe Facebook, iar acum mă uit la meciul Simonei cu o spaniolă de origine basarabeană – Bucșa. Mi se pare slăbuță. Uau! și ce fete aveau spanioloaicele la tenis- mici și ale dracului! A, am mâncat niște turtă dulce, nu mai am timp să mânânc cina. Am încercat să-i pun televizorul în ordine mamei, dar n-am reușit. Trebuie să caut pe cineva, dar mama spune că nu are bani. Ete, na”
La orice lansare de carte o mulțime de oameni care n-are nici o treabă cu cartea. Scopul lor: să bea pe gratis. Singur autorul e în drept – el bea de bucurie că i-a apărut cartea.
Lumea asta parcă a înnebunit. Iată subiecte de ziar numai dintr-o zi: În Italia un bărbat, vânzător ambulant, este ucis în plină stradă fără ca nimeni să intervină. La Bacău: Un bărbat a înjunghiat o femeie de 35 de ani şi o fată de 10 ani, apoi s-a sinucis. Toţi trei au murit. La Dancu trei bărbați în stare gravă după o bătaie cu cuțite. Mă opresc aici, dar aș mai putea cita cel puțin încă trei violențe în aceeași zi, în același ziar (Ziarul de Iași).
Ducă stă întinsă în balconaș (așa îi spunem noi, e o intrare la ușa din fața casei, cu stâlpi rotunjiți din beton, văruiți, chestii. L-au făcut ai mei când eram adolescent, cu gust artistic, probabil mama, care are simț artistic (o moștenesc, cine știe) e „de vină”. Apropo de mama. A mers la o ședință a părinților Doinei, sora mea. Doina a făcut arhitectura. La ședința aceea mama a spus că să o ierte, ea nu știe nimic, față de asemenea domni și doamne. Restul în acea clasă de arhitectură erau numai copii de bani gata (cu ceva excepții, ar trebui să scriu o carte ca să precizez). Când a vorbit mama, toți inginerii ăia și directorii au aplaudat-o. Na, mă mândresc cu mama mea – o țărancă. Și n-a avut niciodată conștiința că pe scara socială e mai jos. Nu! Ea e sigură pe ea – chiar și acum, la 94 de ani
Am decis să scriu un articol despre armata ceaușistă: cum am învățat să-mi apăr patria cu ZB-urile decalibrate din dotare și cum am strâns cartoafele de pe ogoarele din preajma Rădăuților: și cum primeam pachet de acasă, unii din camarazii mei înghițind în sec la deschiderea pachetului și cerșind alimente ca milogii ca capra podului. Și cum ne adunam în pas alergător la biută sau înconjuram stadionul de trei ori în pas alergător ca pedeapsă, cum „au înflorit bostanii”, adică ne-au făcut caporali și cum trebuia să rânjim veseli și mândri pentru chestia asta („ești căprar, băi boule, ne spuneau gradații, văzându-ne că nu suntem prea entuziasmați”) Așa că, dragi pretini tineri, vorba lui Ceașcă, să nu regretați că nu faceți armată, cum vă zic niște moșulici, care au făcut-o, probabil, la diribau.
Cum explici sarcina unui bebeluș din secolul 21, când albinele, florile, semințele, barza nu mai sunt la modă…
– Tată, cum m-am născut?
– Ei bine, fiule, într-o zi mama și tata s-au conectat pe facebook și au devenit prieteni. Tata i-a trimis mamei pe Twitter să meargă la o cafenea cibernetică Am descoperit că aveam multe legături și “like-uri” în comun și ne-am înțeles foarte bine. Când nu eram pe laptop, am zap și skype… Într-o zi am decis să ne împărtășim fișierele. Tati și-a băgat stick-ul în portul usb al mamei. Când fișierele au fost descărcate, ne-am dat seama că am uitat software-ul de securitate și nu aveam firewall sau filtre instantanee. A fost târziu să anulez descărcarea și a fost imposibil să șterg fișierele, generând mesajul „INSTALARE SUCCES”. Cu asta, notificările lunare ale mamei tale au încetat să mai vină și nouă luni mai târziu ai apărut ca un nou contact al utilizatorului, solicitând conectarea și parola. (de la Russu Lillian)
Ascult un cor al mormonilor cântând ceva cu Iisus. Frumos! Un hermoso himno de paz, y seguridad, spune un comentator. Dar când printre doamnele astea subțirele îmbrăcate în roz văd niște balabuste de peste suta de kile, pe care le-aș vedea mai degrabă la cratiță, îmi dispare mirajul interpus, vorba poetului, pe care l-am zugrăvit mai sus.
Un bărbat adevărat e ca un lup: ori e singur, ori e cu lupoaica lui pentru totdeauna. Alergatul după oi e treabă de berbeci.
Din presă. La Napoli, la o terasă, unui turist elvețian i s-a furat ceasul, un italian amenințându-l pe elvețian cu pistolul la tâmplă. După câteva minute a apărut alt italian și a înapoiat elvețianului ceasul furat. Ce subiect de film neorealist! Numai motivațiile lipsesc. Și un regizor de talia lui Fellini. Ba și actori precum Antony Quinn, nemuritorul Zampano, sau Giulietta Masina. „Basta piangere, Giulietta!”
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
