TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Casa de Papel sau revolta imaginară a societății

    Nu mai este un secret faptul că producțiile culturale – cele artistice în cea mai mare măsură – exprimă toate un anumit conținut imaginar inerent societății contemporane. Producțiile cinematografice, studiate din punct de vedere psiho-semiotic, trimit la un conținut ideatic care provine din inconștientul colectiv și care fie anunță, premonitoriu, anumite acțiuni sau pulsiuni ale oamenilor, fie direcții noi de interpretare a mediului. C. G. Jung este cel care a propus cea mai coerentă teorie în acest sens. În esență, un conținut arhetipal care este prezent în inconștientul colectiv se „constelează”, adică începe să își facă loc spre conștient, aici manifestându-se într-un mod inedit, căpătând sensuri multiple care devin constelații sau scheme de ghidaj pentru acțiunile noastre. 

    Mă uit cu înfrigurare la filmul serial Casa de Papel. Un film spaniol extrem de bine realizat, după o schemă hollywoodiană, creat special pentru să te țină într-o emoție continuă. Acum, când mă apropii de finalul său, încep să îmi pun câteva întrebări legate de modul cum este el receptat și care sunt mecanismele care îl fac să fie atât de intens trăit de public. De obicei, din punct de vedere psihologic, atunci când individul trăiește intens o proiecție imaginară – basm, roman, film, muzică, imagine picturală/fotografică – înseamnă că respectiva manifestare este încărcată de arhetipuri sau conținuturi cu care eul intră în rezonanță, devenind forme cu care rezonează și care îi dictează direcțiile de viață. Cu alte cuvinte, proiecția imaginară pusă într-un conținut cultural joacă rolul de energie, de combustibil psihic pentru a dinamiza viața omului. Aceste conținuturi arhetipale sunt neutre, societatea îi va da un anumit sens asociat unei clase valorice (bine/rău, frumos/urât, util/inutil, real/ireal etc.). Astfel, cu ce avem de-a face în Casa de Papel? Filmul acesta exploatează o temă veche – prezentă și în manifestările tradiționale, cum ar fi în basm, de exemplu – anume aceea a hoțului îndreptățit să fure. Sau, într-un alt registru, tema exprimă punerea în act a unei acțiuni care este puternic condamnată de justiția temporală, dar s-ar justifica dintr-un punct de vedere al unei justiții divine. Binele și răul devin suprafețe de clivaj. Inteligența este admirată, șiretenia și descurcarea inteligentă în fața unei forțe de nebătut de altfel. Leviatanul-Stat este o entitate abstractă și extrem de puternică. De fapt, Statul-Leviatan este deținătorul absolut al puterii pe care și-o extinde asupra supușilor săi. Să nu uităm că acești supuși – de la Max Weber încoace – constituie chiar definiția societății care se ghidează după principiile statului de drept. Adică, întrebarea pertinentă care se pune ar fi următoarea: cum de statul ajunge să se impună în fața indivizilor, făcându-i pe aceștia să se supună puterii sale în mod neviolent? Este o supunere prin consimțământ! Violența nu este îndreptățită decât din partea Statului-Leviatan. El deține monopolul violenței prin instituțiile sale dedicate acestei zone: armata, poliția… Societatea este o asemenea construcție bazată pe această formulă: supunere prin consimțământ/ prin acordul voințelor. Dar puterea aceasta este tiranică și devine de nesuportat în timp, așa cum vedem că pățim astăzi în fața unor forțe politice care constrâng în gol societatea. Cum poți să lupți cu acest Stat-Leviatan? Îl lovești cu inteligență. Grea misiune… cum poți fi mai inteligent decât armata/legiunea de funcționari geniali care construiesc plasa constrângerilor? Lovind cu inteligență într-unul din capetele fundamentale ale Leviatanului – banii. Filmul nostru nu este primul care ridică tema aceasta. Seria filmelor Ocean procedează în același fel. În această serie mai veche, americană, sunt date lovituri ingenioase unor lanțuri de cazinouri. Sau, dacă revenim la tradiție, la basm și legende, avem o mulțime de asemenea exemple. Prometeu este primul zeu-hoț care, de altfel, a și plătit sau plătește scump pentru asta. Apoi, în basme, avem foarte mule exemple de eroi care fură în numele iubirii, al răzbunării pentru o nedreptate etc. Jack, din basmul Jack și vrejul de fasole asta face în repetate rânduri. Dar să revenim la Casa de Papel. De ce suntem atât de tare ținuți cu sufletul la gură și ce mecanisme ne fac atât de părtași la lovitura de grație pe care protagoniștii o dau Băncii Naționale a Spaniei? Noutatea filmului vine din această îndrăzneală de a te atinge de rezerva națională a unei țări. (Jafuri îndreptate împotriva rezervei naționale au mai fost imaginate și în SUA). Ne-am pripi foarte mult dacă am spune că este pus în joc un imaginar al frustratului – al săracului frustrat – în fața bogatului. Nu este vorba despre un clivaj între sărac și bogat, care exploatează și în acest caz o temă cu puternic impact în societate. Comunismul este o astfel de construcție – oribilă – care exploatează această dualitate dintre sărăcie-bogăție. În filmul nostru nu despre așa ceva este vorba. Aici este o problemă de putere și de răzbunare. Banii nu contează, după cum spun de mai multe ori chiar protagoniștii – în special Profesorul, creierul jafului. Faima, răzbunarea pe un sistem nedrept etc. sunt motive mai îndreptățit să fie expuse în primul rând. De altfel, după primul jaf mare reușit, la Monetăria Regală a Spaniei – unde practic hoții nu au furat efectiv bani, ci și-au tipărit singuri banii – protagoniștii duc vieți destul de neinteresante, demne de unele vieți-clișeu, adică să trăiești pe o plajă pustie în petreceri veșnice… Banul nu oferă o extraordinară viață dacă îi ai și nu ești antrenat înainte de asta într-o viață pe care ți-o dorești a fi interesantă. Mai mare plăcere vine din a ști ce lovitură dai păgubitului, adică Statului-Leviatan. Or, imaginarul social mustește în zilele noastre de asemenea conținuturi care își doresc o resetare completă a politicii, economiei, societății în întregul său. Chiar Marea Resetare a lui Klaus Schwab a zilelor noastre, despre care se discută din ce în ce mai mult și la care pleacă prea ușor urechea politica, nu este altceva decât tot o astfel de manifestare. Există unele tensiuni psiho-sociale care necesită o punere în formă în legătură cu aceste fenomene. Publicul trăiește intens povestea filmului, deoarece se identifică imaginar cu acele personaje… „Ah, dacă aș putea, aș fi ca ei. Mă văd făcând asta. Ce mi-ar mai plăcea să fac și eu așa ceva.” Etc. În imaginar, individul constrâns în chingile din ce în ce mai strânse ale unui aparat politic cumplit se simte răzbunat. Fantazează! De fapt, acest film prezintă o asemenea reverie a unui ins revoltat pe lume. Simte că lovește în temelia Statului-Leviatan, că îi face ceva care, în sfârșit, îi atrage atenția cu privire la existența individului ca individ. „Alo, și eu sunt aici, și eu exist! Privește-mi durerile, privește-mă și fă ceva, căci în mine există rațiunea ta de a fi, Stat-Leviatan!” Iar cum Leviatanul acesta nici măcar nu bagă în seamă singularitatea individului, și disperarea acestuia din urmă atinge cote imense. Ce-i rămâne de făcut în imensa sa neputință? Să fantazeze și să își imagineze cum îl îngenunchează pe acest monstru!