EDITORIALUL DE MIERCURI – Ioan VIȘTEA – Ha! Ha!

Personaje de neuitat

Gesturi „umanitare” în „Imperiul” Roman…

Despre Petre Roman, poate că cel mai bine ar fi să vorbești ca despre un mort, unul hărăzit uitării și lăsat în plata Domnului, cu păcatele, cu secretele și tulbureala ascensiunii lui, cu tot.

Însă, ce te faci cînd se dovedește că mortul are ochii vii, părul cănit și, pe deasupra, multă limbariță, tocmai la vremea cînd, minune mare!, Dosarele Mineriadei ies de la reanimare și cînd fostul prim-ministru în ceea ce părea a fi, intangibil și etern, „Imperiul” Roman, iliescian, tocmai e inculpat, acuzat de fapte contra umanității.

Atunci, amintirile dau năvală, irepresibile, de parcă tot ce ai trăit cu atîta intensitate și dureroasă ardoare s-a întîmplat ieri, alaltăieri, și nu cu aproape trei decenii în urmă, cînd purtai la piept, ca pe un prețios titlu de noblețe, titulatura de „Golan” al Pieței Universității.

Ce vremuri am trăit!, ce moravuri! și la ce potemkiniade ne-a fost dat să fim martori în „Imperiul” Roman, atunci cînd toată suflarea filatoarelor, dar ce zic?, toată muncitorimea mai puțin gînditoare, după propriile-i lozinci, nu vroiau nici Kent, cu atît mai puțin Kant, nici valută, ci numai și numai să-l vadă pe starul ca de cinema, pe șarmantul bărbat de stat, Petre Roman, să-l pipăie, să se convingă și să urle că este, să-l bată cu flori!

Nu conta că, peste noapte, printr-un hocus-pocus declarativ, industria românească devenise, deja, un morman de fier vechi, afirmație contemporană cu vremea în care, în Polonia, Balcerowicz proiecta planul de restructurare și retehnologizare a industriei poloneze și cînd, la noi, un barcagiu ticălos, cu apucături de corsar, punea la cale și în operă devalizarea flotei românești.

Nu conta nici faptul că, tot peste noapte, pe nepregătite, prețurile se liberalizaseră, mult peste puterea de cumpărare, făcînd din vitrine și galantare adevărate muzee cu exponate de neatins.

Nu conta, de asemenea, că opoziția democrată, tocmai ieșită din noaptea totalitară, era huiduită, blamată, demonizată, cu intenția vădită a discreditării și anihilării ei, tot așa cum, în fața potopului de simpatii blegoase, nu conta că, de la balcoane, în capul demonstranților pentru adevăr și libertate, se aruncau cartofi încolțiți și ocări.

Astăzi, în loc să tacă, chiar și numai cu o fărîmă de umilință trucată, Petre Roman vorbește, semn că n-a înțeles nimic, dar nimic, atîta amar de ani care-i puteau fi buni sfetnici, măcar în beneficiul introspecției lucide, dacă nu al recunoașterii vinovățiilor.

În viziunea lui Petre Roman, chemarea, întreținerea pe casă, masă și recompense a hoardei de mineri, n-a fost decît un creștinesc gest umanitar, sigur, contra florilor de sînge și a cucuielor plantate în peisajul urban, desfigurat, al Bucureștilor, sigur, contra bătăilor crunte, cauzatoare de moarte, în scene care au oripilat lumea întreagă și au făcut din România, cu efecte încă vizibile, o țară de barbari, în derivă, de nefrecventat.

Astăzi, se victimizează, în timp ce, sub spectrul, puțin probabil, al unei condamnări exemplare, nu contenește să se spele pe mîini, așa cum alți torționari, alți călăi, înaintea lui, nu-i așa?, la fel de angelici și omenoși și tot printr-un gest umanitar, și-au eliberat victimele direct pe coș.

Ca să n-o mai lungesc, legat de farsorul, amnezicul Petre Roman, cel care bate cîmpii, azi, cu aceeași seninătate cu care, în trecut, n-a mișcat un deget pentru a opri samavolnicia represaliilor minerești, evoc două episoade, două momente din cariera sa de politruc, menite a-l discredita, pe veci, în fața istoriei: 1. Rînjetul, satisfacția nedisimulată, cînd, la Alba Iulia, în plină sărbătorire a Marii Uniri, din decembrie 90, Corneliu Coposu este primit cu un cor de fluierături, bine orchestrat și al cărui dirijor din priviri se și vroia. 2. Ziua, momentul în care, în fața sediului PNȚ, mulțimea asmuțită de propaganda defăimătoare a FSN e gata, gata să-l linșeze pe același Corneliu Coposu și cînd, erijat în trufaș salvator, îl urcă pe Corneliu Coposu pe tab, spunînd mulțimii, ritos: Lăsați-l, lăsați-l, că pleacă singur!

Două episoade a căror obsesivă imagine, nu încetează să-mi ridice un nod în gît, să mă cutremure de revoltă și indignare, la ani buni de la nefericita lor întîmplare. Destul ca să mă raliez, fără rezerve, urării făcută, pe blogul său, de cunoscutul scriitor dizident Dorin Tudoran, urare sănătoasă, deplin meritată, pornită din toți plămînii și din rărunchi, sunînd așa: Hai, sictir, Petre Roman, cu explicațiile, cu lașitățile tale, cu tot!

Ioan VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…