TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Cine suntem dacă nu mai visăm?

   Ideea acestui text mi-a răsărit în minte citind o știre în care se spunea că o doamnă din Cluj a început studiile universitare la 87 de ani, fiind, în prezent, la 90 de ani, cea mai vârstnică studentă din România. Nu am putut să nu mă gândesc, atunci, că un vis suficient de puternic poate face pe cineva să-și depășească propriile neputințe, propriile temeri, dar și prejudecățile celor din jur, indiferent de vârstă.

   Din păcate, pentru mulți dintre noi, poate exista un moment, greu de plasat în timp, în care să ajungem să încetăm să mai proiectăm în fața noastră o lumină. Nu se întâmplă brusc, nu-l conștientizăm imediat, fiind mai degrabă o sedimentare lentă a renunțărilor mici, a compromisurilor acceptate fără să le mai cântărim. Visurile nu dispar peste noapte, se sting ușor și lasă în urmă o liniște care, deși pare stabilă, este sterilă.

   A aspira la ceva înseamnă a păstra o tensiune interioară vie, o direcție care ne scoate din inerție. Idealurile nu sunt simple ornamente ale tinereții sau naivității, nici capricii romantice pe care le abandonăm odată cu maturizarea. Ele au această capacitate de a tulbura echilibrul comod, de a ne testa limitele, forțându-ne să ne mișcăm. Visurile ne organizează efortul, dau coerență alegerilor și creează acel fir invizibil care leagă prezentul de un posibil viitor. În lipsa lor, viața pare că își păstrează forma cunoscută, dar își pierde profunzimea, degradându-se.

   Fără vis, rămâne doar funcționalul. Ne facem treaba, bifăm responsabilități, ne ținem promisiunile, însă lipsește acel impuls care transformă existența dintr-o listă de sarcini într-o experiență care merită trăită pe deplin. Dinamismul despre care vorbim atât de des nu vine din agitație, nici din acumulare, cât din această orientare către ceva ce încă nu există, dar pe care avem curajul să-l credem posibil.

   Visurile presupun o formă de încăpățânare statornică, prezentă chiar și atunci când noi înșine avem îndoieli. Ele ne cer să revenim, să reluăm, să reconstruim după eșecuri, fără garanții și fără certitudini. În această revenire continuă se formează o parte esențială din ceea ce suntem, pentru că identitatea noastră se conturează în raport cu direcția pe care o urmărim, în raport cu energia pe care o investim pe parcurs, chiar și atunci când drumul devine fragmentat.

   Poate că viața cere echilibru, predictibilitate, stabilitate și răbdare, dar are nevoie și de această deschidere către ceva ce nu este încă definit. Fără o astfel de perspectivă, totul riscă să se închidă într-o repetiție confortabilă, lipsită de semnificație. Iar întrebarea rămâne, simplă și apăsătoare: cine suntem, în absența visurilor care ne dau direcție și sens?

 

Erica OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…