Un obicei din Oltenia (Gorj, Mehedinți, Dolj) îmi colindă amintirile adesea. L-am văzut de multe ori, de-a lungul vieții.
Se petrece în zilele de Paști, când sunt evocați cei dragi, trecuți în altă lume. Gândurile celor rămași îi mai însoțesc odată, cu duioșie și cu durere, dorind să împlinească ceea ce a mai rămas neterminat în viața pământească. Unii au plecat prea tineri și n-au trăit acele etape care fac firească viața „de deasupra”, n-au apucat să se căsătorească, să aibă urmași, să dureze o casă, să-și bucure sufletul cu ceea ce le plăcea. Alții au trăit mai mult, poate, dar au lăsat în urmă copii de crescut, părinți neajutorați, soți sau soții cu care au avut o viață bună de iubire și înțelegere. Alții au plecat prin moarte violentă, având trecerea zbuciumată și clipa trecerii a fost cu durere și mare chin. Cei de „deasupra” nu uită, mulți repovestesc întâmplările și își reînnoiesc suferința, mai sunt însă unii care acoperă amintirile cu tăcere, tocmai pentru că sufletul lor încă sângerează.
Atunci, în ziua rememorării, celor plecați li se aduc ofrandele care, în viața terestră, i-ar fi bucurat, între ele și „Hora de pomană”, un dans colectiv.
„Jucați lume, petreceți, lume, lume
Cu toți fericiți sunteți, lume, lume
Numai cei de sub pământ, lume, lume
Nu mai văd, nu mai aud, lume, lume…”
Cel plecat a iubit, poate, dansul și acum, prin evocare mai dansează odată. Cei ce i-au văzut pe olteni jucând știu acea expresie de încântare și elan prin care trupul și sufletul exultă în acordurile instrumentelor lăutărești. „Aciii…” strigă olteanul încrâncenat, cu mândrie și cu bucurie, bătând pământul. Când duce „sârba- nainte”, pentru că el i-a plătit pe lăutari, e important în ochii comunității prezente. Cel evocat nu mai vede, nu mai aude, dar o fac alții pentru el. Cei ce-l evocă au ochii înrourați de lacrimi și sunt bucuroși că-i mai pot dărui ceva.
„Sărac tinerețea mea, lume, lume
S-o cununat cu moartea, lume, lume…”
Alăturarea moarte-cununie mai taie odată în carnea sufetului și începe să fie acceptată ca un dat. Și cei rămași mai strigă iarăși, interior sau exterior, chemând umbra tăcută a celui plecat. „Floare fui, floare trăcui”, mai zice cântecul, întocmai ca Psalmistul: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Psalmul 102)… În textul cântecului „lume, lume” este interlocutorul colectiv, cei rămași fiind martori ai despărțirii cu lacrimile pe obraz.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
