Domnule, și fotografiile tale te caracterizează! Mă rog, descopăr și eu apa fiartă cu vorba asta, dar așa e! Mă uit la fotografiile unui scriitor: Numai EL: la birou, la malul mării, pe vârful muntelui, lângă mașină ca lângă o gagică, cu mâinile în buzunare, fără mâinile în buzunare, zâmbind, dar mai mult acru, cugetând pesemne, la viitorul nu prea senin al omenirii. Și în fotografiile astea este, cum spuneam, doar El: nici tată, nici mamă, nici frați, nici surori, nici soție, nici rude în genere, nici prieteni sau prietene, nici alți oameni de genul covrigarului din colț sau țaței Maria borșărița. Doar, vorba unui prozator sud-american, EU SUPREMUL. Atunci despre cine scrii tu, mă?
Maestrul Sadoveanu și copiii (pioase amintiri)… Maestrul Sadoveanu iubea foarte mult copiii. Înainte de 23 August 1944 scriitorul iubea copiii, după 23 August copiii îl iubeau pe scriitor. Maestrul ţinea pionerele pe genunchi, le aşeza cravatele roşii, le dădea huţa şi nu mai ştiu ce. Pe urmă pleca la noi, la Viişoara. Avea el acolo o stuchină şi mergea la alghine. Aşa zicea! Maestrul Sadoveanu iubea mult-mult copiii şi îi mângâia mereu pe cap. Chema în fiecare dimineaţă câte unul şi îl mângâia pe cap. Dacă nu găsea copii în casă, chema câte unul de pe hudiţă şi îl mângâia pe cap. Când nu găsea nici unul, mângâia pe cap bustul lui Eminescu. Asta până ce coana Catincuţa îl chema la masă. Pe urmă pleca unde zicea el că avea stuchină cu alghine: la noi, la Viişoara, la unu’ Evtichie. Chiar când îi bătea, Maestrul Sadoveanu iubea foarte mult copiii. Odată, cu toate că-i iubea foarte mult, a tras cu puşca în copii: nu-l lăsau să scrie Divanul persian. Pe urmă s-o spăriet ş-o plecat la părintele Evtichie. Avea acolo, la Viişoara, o stuchină cu alghine. Aşa zicea. Maestrul Sadoveanu iubea foarte mult copiii. Taaare mult îmi plac copchii, zicea. Da’ asta nu-i nimic faţă de cât de mult iubea câinii de vânătoare, mai cu samă capaucele, adică căţelele. Şi asta e un fâs faţă de cât de mult o iubea pe cucoana Catincuţa. Dar şi asta e cacamaca faţă de cât de mult îl iubea pe Eminescu. Mânca borş de pui cu mămăliguţă şi bocea după Eminescu. Pe urmă a plecat la noi la Viişoara. Aşa zicea! Avea acolo, la părintele Evtichie, o stuchină cu alghine.
Maestrul Sadoveanu n-avea chef niciodată să se ocupe de treburi urgente şi mereu simţea nevoia să se ocupe de lucruri care pot aştepta. De pildă, când băiatului de la tipografie îi ţâţâia fundul aşteptându-l să dea materialul la tipar, Maestrul se apuca să mănânce borş. Tot aşa, începea să scrie Hanu Ancuţei, dar lăsa totul baltă şi pleca să vâneze lapini la Tomeşti cu boierul Zipa, cu Teodorenii şi cu şleahta lor, după care se înfundau la Hanu Trei Sarmale. Poftim! Nu mai spun că, în loc să scrie Baltagul, amâna şi se apuca să-şi cureţe galoşii. Ce faci, Maestre, îl întrebau prietenii, nu mai scrii Baltagul? N-am inspiraţie, zicea. Cârnaţi! Se alinta! Parcă ce, inspiraţia vine aşa, popâc! Cureţi galoşii şi gata! Nu, nenişorule inspiraţia e voinţa sacră, sfântă a lui Dumnezeu, omul nu e în stare de aşa ceva. El e doar un sacerdot, adică popă, care aprinde focul divin. Aşa că, s-avem iertare, nu putea el, Maestrul, să născocească asemenea subiecte. Nu voinţa omului decide, totul este scris în Cer – şi Baltagul! Maestrul ar fi trebuit să fie modest şi să i se umple ochii de lacrimile recunoştinţei faţă de Domnul pentru că i-a plămădit şi desăvârşit în suflet o asemenea operă. Cel puţin asta-i părerea mea!
Maestrul George Bacovia… Stă pe o bancă în parc și scrie pe o foaie de hîrtie ruptă dintr-un caiet. E cufundat în gînduri nu prea vesele, după cum se vede pe fața lui schilavă și nerasă. Două liceene, poete în devenire, care chiulesc de la școală, îl observă neîntîrziat. Îl urmăresc înfiorate de la distanță. De bună seamă că poetul e abstras de contingent, îngîndurat fiind asupra treburilor sale poeticești. Oare ce poezie scrie? Tinerele poete, cu inimile ticăind sub uniforme, dau ocol băncii pe care poetul Bacovia, într-o jantilică sărăcuță și tușind, scrie înfrigurat. Dar fetele nu îndrăznesc să se apropie. Nu se încumetă să lezeze liniștea Poetului. Cum să tulbure clipele astrale ale Creației sale? Să întineze Poezia? În fine, Maestrul termină. Rămîne obosit, sfîrșit, cu ochii goi. După o vreme se ridică încet de pe bancă și pleacă cu pași șovăielnici. Tinerele poete în devenire rămîn cu ochii duși după el – au avut șansa să asiste la nașterea Poeziei, la germinarea Creației însăși!
Apoi, minune! Liceenele văd înfiorate pe bancă hîrtia pe care scrisese Poetul. Ooo, uite o poezie! Fetele se apropie cu inimile bătînd mai să le spargă piepturile. Una abia îndrăznește să ridice hîrtia cu vîrful degetelor. Apoi citesc:
„Bercu: roșu – 40, alb – 30, roze – tot 30
Stambuliu: alb – 30
Ciobotaru: achitat
Rosenbaum: tulburel – 25, secărică – 6
Total datorie: 161 lei.”
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
