RENTAL FAMILY
În ,,Familie de împrumut’’ regizorul japonez Hikari proiectează visuri și se întreabă: ,,What if?” sau ,,Ce s-ar întâmpla, dacă?” Întrebări la care eroul sau eroina vieții lui sau a ei nu au răspuns, dorințe neîmplinite, subterfugii intelectuale sau fizice, toate sunt subiectul acestui film unic prin conținut și reverberații. O fetiță de mixed heritage japonez-american trebuie să intre la o școală privată, așa că mama ei ,,închiriază’’ un tată alb, canadian, pentru a-i da șansa fetiței ei de a intra în rândul lumii: o familie respectabilă mamă-tată-copil merg împreună la interviu. Mama plătește o agenție care să îi facă rost de un asemenea pretins tată de familie, iar fetița îl crede pe actorul care joacă rolul tatălui ei. Odată stabilită relația, petrec împreună momente de neuitat. Tatăl descoperă că fetița are talent la desen și o plimbă la acvarii cu pești fosforescenți din hârtie, care pretind și ei că sunt adevărați, iluminați în habitatul improvizat de oameni. Împreună, cei doi fac sepii din materiale reciclabile și pentru că este parent-child day, îl invită și pe un băiețel, al cărui părinte nu venise la acel eveniment, să creeze minuni cu ei. Totul e la superlativ, chiar dacă nu este real. Empatia, însă, este. La fel și riscul de a fi prins. ,,Câteodată un fake este mai bun decât realitatea, dacă ne face fericiți. A pretinde nu e un lucru așa de rău’’, îi spune tatăl actor, fetiței și ea zâmbește.
Mașina aceasta de visuri, agenția în chestiune, este condusă de un director-proprietar, care îl avertizează pe americanul alb că nu are voie să se implice personal în viața personajelor reale. De altfel, mama a constatat deja că fetița comunică direct și frecvent, pe telefon, cu tatăl de împrumut. O deranjează asta, pentru că pierde controlul și trebuie să împartă cu actorul afecțiunea singurului său copil.
Un alt erou al istoriilor de facto japoneze este un scriitor și actor faimos, în vârstă, care locuiește cu fata. Fata acestuia (middle age) îl plătește pe americanul alb (de data aceasta, jucând rolul unui jurnalist), pentru a-i lua un interviu, tatălui. Bătrânul însă vrea să evadeze și o și face, cu noaptea în cap, cu ajutorul jurnalistului atașat de noul rol. Din păcate, vizitând cu el locurile copilăriei și casa în care crescuse, scriitorul japonez suferă un infarct (de la urcatul pe munte și emoții puternice declanșate de redescoperirea și literalmente, dezgroparea unor poze cu prima lui iubire, care murise de mult). Scriitorul japonez își revine pentru o scurtă vreme, dar actorul (care împrumută atâtea nume, câte roluri) este arestat pentru răpire și sechestrare. Directorul agenției nu vrea să se implice și pe angajatul lui l-ar fi așteptat deportarea, dacă doi dintre colegii lui nu ar fi pretins că erau avocații care îl reprezintă. Actrița agenției tocmai jucase rolul unei amante care îi cere scuze soției unui japonez încurcat (de-adevăratelea) cu o femeie care refuză să o facă. Soția o pocnește de câteva ori pe pretinsa amantă, până când aceasta, jignită și sătulă de minciuni, îi spune adevărul.
Afacerea este lucrativă, dar emoțiile investite (pretinsa relație de mai sus, sau nunta unei femei tinere cu americanul de împrumut, pentru a nu se da de gol în fața părinților că era lesbiană… pretinsa înmormântare în care cel care nu a murit poate să asiste, cu ochii închiși în sicriu, la comentariile rudelor) sunt adânci. Nu întotdeauna este posibil să captezi tot registrul de emoții de care are nevoie cel care plătește actorii. La rândul lor, actorii au și ei sentimente. Nu e așa de ușor să nu te implici. Și ca interpretă, mie mi-era greu să nu le cumpăr niște cadouri sau să nu mă joc cu copiii români din foster, aflați în plasament.
Actorul Brandon Fraser joacă magistral. Nu numai că încearcă să înțeleagă cauza nevoii de a fi lângă alți oameni, a japonezilor care îl împrumută pentru ei sau un membru al familiei lor, ci se pune chiar în situația lor și vrea cu adevărat ca aceștia să se simtă împliniți. Subiectul, ca și filmul, este un rollercoaster. Emoție după emoție, sentiment după sentiment, toate se derulează în fața ochilor și a sufletelor noastre. Este imposibil să nu te convertești, să nu suferi odată cu ei, să nu te bucuri asemenea. Dacă e mai ușor să pretinzi în fața unui jucător adult, un fel de nerd care merge la lupte de sumo și joacă video games, serile, situația fetiței părăsită de tatăl ei canadian este something else. Copilul se atașează de tatăl de împrumut, merge cu el la festivaluri dedicate pisicilor, amândoi cu fețele pictate și urechi pufoase, la acvarii luminate, în parcuri, la joacă și are, cu el, conversații ca adulții, la capătul cărora îi cere să îi promită ,,pinky promise” că nu o mai părăsește. Și actorul începe să țină la fetiță (el însuși, de mic părăsit de tată), dar ostilitatea mamei (care își iubește mult copilul, dar este control freak) anunță deja o iregularitate.
După interviul cu școala și reușita fetei, mama încheie, brutal oarecum, capitolul actoricesc cu tatăl de împrumut. Inițial, copilul nu înțelege ce se întâmplă, dar își dă seama de jocul de-a mamă-tată-copil repede. Dacă mai era nevoie, dinamica aceasta relațională o maturizează și mai mult și își iartă mama. She had to do it for the greater good. Oare este cu adevărat nevoie de o relație închipuită, dacă cea reală nu există? Este mai bine să ne îmbătăm cu iluzii care se spulberă, odată ce scena se încheie și actorii pleacă? After all, dacă soarta a decis că relația aceea nu a fost să fie, de ce ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu sentimentele oamenilor? De ce să suferim noi înșine, pentru că vrem să înțelegem singurătatea sau izolarea altora de mulțime? De ce să adoptăm un alter ego pentru fericirea altora? What if? Dacă rămâneam cu un partener din copilărie și consumam singura șansă la fericire cu el, mai ajungeam la aceeași destinație? Am fi fost mai fericiți? Sau, dacă aruncam moneda vieții în sus și ea cădea pe fața cealaltă, partenerii noștri erau mai fericiți?
Subiectul filmului de pe Disney plus nu face compromisuri. Viața nu este un joc de alba-neagra. Nu este vorba de schimbarea destinului, ci de încercarea de a decide dacă, alegând calea aceea pe care ori nu am văzut-o la timpul respectiv ori am evitat-o, am fi fost mai împliniți. Ca un plan B hotărât după ce am văzut rezultatele planului A. Nu ne putem schimba destinul și nici deciziile anterioare, dar putem să ne mai dăm o șansă, fie ea un pic iluzorie, să verificăm acel ,,what if?’’ Până și directorul agenției, care oferă o familie de împrumut pentru o anumită sumă, se înconjoară de o actriță, pretinsă soție și un actor, pretins copilul lor. Când ea își ia prea în serios rolul, jocul se schimbă și cel care îi plătește (proprietarul agenției) o ceartă pe femeie și le cere amândurora să îl lase singur. Abia atunci ne dăm seama că și directorul trăia o farsă consolatoare.
Este mai bine să nu suferi, pentru că planul B nu ar fi fost cel ușor sau să parcurgi etapele vieții într-o ordine controlată de tine, în loc de destin? Cât din realitatea trăită s-ar mai datora destinului și cât controlului nostru? Viața nu este doar suma unor evenimente, ci a unor trăiri adevărate. Restricțiile unei societăți precum cea japoneză (pentru a cărei artă, literatură și atitudine față de succes am toată admirația), pot reduce sentimentele la tonuri lingvistice și umbre, mai degrabă, decât lumini. Lumina trebuie să fim noi, lumină și catalizator (cum mă numea mama) în viețile celor dragi, care au nevoie de noi. Nu putem trăi decât jumătăți de vieți printre umbre de oameni. Așa cum spunea soțul meu englez, viața nu ne oferă garanții. Singura garanție este singura viață dată de Dumnezeu. Restul depinde de noi și de alegerile noastre. Oriunde am merge, s-o facem din toată inima.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
