.Ploaia

Priveam din balcon perdelele ploii care se mișcau,  dând muntelui o nouă frumusețe. Ploaia cădea în falduri oblice peste orașul vechi, strâns ca-n căușul unor palme ocrotitoare. Era un foșnet mătăsos de ape care mângâiau pădurea deasă, primind ca pe o binecuvântare întâlnirea cu ploaia. Într-o parte se ridicau voaluri de abur care rătăceau, respirație a copacilor fericiți. Uneori toate acestea durau mai mult și tot orașul vechi era lăcuit de dărnicia apelor. Se răspândea un parfum de plante și de pietre spălate, care primăvara avea aromele multelor flori cu care locul a fost întotdeauna binecuvântat.

Eram prinsă într-un spațiu care avea o amprentă de mirosuri unice, pentru care aș fi colindat mereu orașul ca să ne întovărășim cât mai mult. După o viață trăită (și mulți ani de când nu mai locuiesc acolo) în mine încă se mai vorbește despre sunete și mirosuri unice. Iubirea pentru acel loc are o vibrație înlăcrimată și speră să trăiască și după ce trecătorul meu trup nu va mai fi. În toate anotimpurile, ploaia la Herculane a avut sonoritate parfum, cadență și încă ceva ce nu încape în cuvinte; vara – energiile venite din căldură și lumină, toamna – pecetea maturității florilor, fructelor, frunzelor, iarna – frigul ușor înfiorat de vânt, ca un cântec de însingurare, primăvara – chemarea la viață a tot ce pădurea odihnise până atunci.

2. Privire

Cândva am primit un dar, dintre cele pe care, cei ce mă iubesc, mi le fac deseori: o icoană a Maicii Domnului. Era o reprezentare a celei de la Mănăstirea Dervent. Darul m-a bucurat, însă un gând al meu a fost că reproducerea nu era prea reușită, ca realizare artistică. Un gând de om mărginit, mi-am spus apoi. Sunt doi sau chiar trei ani de când mă rog privind spre acea icoană și, uneori, rostesc cuvinte de căință pentru gândul meu trecut. Născătoarea de Dumnezeu mă privește pe mine, cea care-mi spun rugăciunile cu sufletul greu de temere, tristeți și îndoieli. Nu mă îndoiesc, însă, de răspunsurile ei, ci de felul meu de a primi cele ce mă așteaptă. Chipul Fecioarei se vede încununat de aura sfințeniei, auster și grațios, ținând la piept pe Fiul Ei, într-un fel energic, hotărât și sugerând nu doar ocrotirea maternă, ci și faptul că ni-l prezintă pe cel ce va ridica păcatele lumii. Pruncul firav, semănând în reprezentare mult cu Mama Sa, ne privește cu ochi de copil, care își știe viitorul. Acum, de fapt, mereu, privind icoana de la Dervent, o văd ca pe un reper spre care îmi îndrept privirea plină de lacrimi și simt cum răspunsul vine de la Maica Luminii.

GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…