- Eleonore tăcând
Cel mai bine Eleonore știa să tacă dezaprobator. O făcea cu o dexteritate uluitoare. Nici nu îți dădeai seama că femeia aceea cu haine gri și părul de un alb strălucitor era chiar lângă tine. Dar ea era acolo și tăcea îmbufnată. Deseori se confunda cu lucrurile din casă. Când ieșea, lua culoarea străzilor, a bulevardelor, a magazinelor în care intra, a pieței de legume și fructe. Trăgea după ea un cărucior cu două roți micuțe. Căruciorul era de un roz pal. Un roz prăfuit. Un roz tăcut. La fel ca hainele gri și tăcute ale Eleonorei. Era gri și amară Eleonore. Melancolia îi desena umbre și riduri pe chipul inexpresiv, cu colțurile ochilor mult coborâte. Hainele o înveșmântau astfel încât nu îți dădeai seama dacă era slabă sau corpolentă. De altfel, nimeni nu își păstra privirea asupra ei prea mult. Nu neapărat pentru că respingea. Privirile celorlalți alunecau pur și simplu când dădeau peste Eleonore și treceau mai departe spre lucrurile și oamenii din jurul ei.
Ar fi stârnit compasiune, dar dădea mereu din cap a dojană și oamenii se simțeau cumva vinovați lângă ea. Erai sigur, observând-o, că femeia se afla într-o continuă ceartă cu tot ce se afla în jurul ei. Tăcerea ei arăta cu degetul, dojenea, acuza. O tăcere mereu dezaprobatoare. Aveai impresia că bodogăne în spatele tău înjurături și insulte, deși femeia nu făcea decât să tacă și să dea din cap dezaprobator în timp ce te privea. Te gândeai că ar putea fi bolnavă. De altfel, avea un aer de continuă suferință imprimat în ridurile feței, în gesturile domoale, în cutele hainelor.
În copilărie, Lou avea obiceiul să se ascundă de Eleonore. Îi era frică de ea. Père Manu o accepta, dar nu într-atât încât să îi dea un loc în viața lui. Nu o iubea, dar Eleonore îl înțelegea. Ba chiar îi dădea dreptate. Acel continuu război al ei cu lumea începuse demult, în copilărie. Oglinda a fost prima care a făcut-o să înțeleagă că rostul ei era să încerce să treacă neobservată. Ca o confirmare a ceea ce ei i se părea că vede în oglindă, l-a auzit pe tatăl ei într-o seară spunându-i maică-sii cu năduf: „Ce copil urât am făcut noi doi, draga mea!”.
Părinții ei erau două exemplare cu adevărat frumoase. Când treceau prin Paris unul lângă altul, pe străzile înguste din Marais, pline mereu cu turiști, toți întorceau capul după ei. Trăsături fine, aristocratice. O eleganță rafinată. Ten strălucitor. Ochi vii. Biata Eleonore nu moștenise însă absolut niciuna dintre trăsăturile lor fizice. A început să învețe să treacă neobservată. Astfel încât nimeni să nu îi poată observa urâțenia. Nasul uriaș mai ales. Un nas care a ajutat-o în cele din urmă. Datorită lui l-a cunoscut pe Manu, la școala de parfumieri a lui Guerlain, pe care a urmat-o din pură curiozitate, fără vreo plăcere anume. De altfel, Eleonore nu avea obiceiul să se bucure. La cel mai mic fior de fericire se retrăgea tulburată, în melancolie și tristețe. I se părea de prost gust să fii fericit. Mai ales când ești un om urât fizic, așa cum credea ea despre ea însăși că este.
A schimbat casa părinților ei din Marais cu casa lui Manu din Cité Florale. A intrat în bucătărie și nu a mai ieșit de acolo. Au avut întotdeauna o menajeră în casă, ar fi putut lăsa treburile gospodăriei pe seama ei, dar Eleonore nu și-a dorit. Avea nevoie de o ocupație. Nu și-a dorit copii. Îi era frică. Se gândea că urmașii ei puteau fi la fel de urâți ca ea. Când l-a născut pe Maxime a intrat în depresie postnatală. Nici măcar nu îl lua în brațe. Nu voia să îl vadă. Când a mai crescut și a văzut că este un copil frumos, care semăna mult cu bunica sa maternă, Eleonore a răsuflat ușurată. Nu s-a apropiat însă de el. Băiatul respins a respins-o la rândul lui. Dacă iubirea nu e întotdeauna împărtășită, lipsa ei de obicei este.
După moartea lui Maxime, când a cunoscut-o pe Beth, ceva în interiorul Eleonorei a tresărit. Probabil era vorba despre empatie. Beth arăta înfiorător. De altfel, după moartea lui Maxime nu și-a mai revenit niciodată. În casa din Cité Florale și-a făcut loc o nouă tăcere. Tăcerea lui Beth. Tăcerea Eleonorei i-a făcut loc. A acceptat-o. Cele două femei se completau una pe alta. Fără cuvinte. Eleonore nu se iubea și nu aștepta din partea nimănui iubire. Când Lou copil alerga după ea să o ia în brațe, Eleonore se ferea și încerca să se apere ca de un posibil cataclism. Când Lou, adolescentă încă, a plecat la Nisa cu Alain, Eleonore s-a simțit eliberată. Nu voia să fie iubită. Nu știa cum ar putea trăi cu așa ceva.
Bătrânețea Eleonorei mirosea a vechi, a resemnare, a gri, în contrast cu grădina în culori puternice și miros de glicine și de verde, cu casele în culori pastelate din cartier. Singura plăcere a Eleonorei era să se lase cuprinsă de mirosurile orașului atunci când ieșea la cumpărături. Mirosurile ce veneau dinspre restaurantele pe lângă care trecea. Mirosul de pâine caldă de la boulangerie. Mirosul florilor din cartier. Al cedrilor. Al zăpezii iarna. Al ploii de vară. Al auriului toamnei. Mirosul dulcilor gardenii de septembrie. Mirosul lemnului vechi al foișorului din spatele grădinii.
Eleonore trăia fără emoții legate de oameni, însă mirosurile înlocuiau senzațiile pe care mâna unui om iubit alunecând pe pielea sa i-o putea oferi sau privirea plină de iubire a lui Lou pentru ea sau căldura atingerii recunoscătoare a lui Beth. Mirosurile o duceau într-o lume pură și perfectă, așa cum lumea ei de zi cu zi din exterior nu i se părea a fi. Pentru că Eleonore era nemulțumită, nefericită, neîmpăcată cu ea și cu oamenii din jur. Când se gândește la iubire, foarte rar, întotdeauna îi vine în minte chipul vânzătorului de fructe de la taraba din piață. În anul acela tocmai împlinise 67 de ani. Vânzătorul i-a întins o pungă de hârtie maro, plină cu struguri Katharina. Struguri roz, cu gust parfumat.
„Strugurii aceștia sunt blânzi și buni ca dumneavoastră, doamnă!”, i-a spus tânărul vânzător. Eleonore l-a privit tulburată. Băiatul tocmai îi făcuse un compliment. Ei, cea mai neiubită și mai urâtă femeie din lume! De atunci, când se gândește la iubire, Eleonorei îi vine în minte mereu chipul tânărului vânzător. Spre deosebire de cei mai mulți oameni neiubiți, oameni care se întreabă mereu de ce li se întâmplă aceasta, Eleonore nu încearcă să afle răspunsuri. Eleonore tace. Nici măcar ea însăși nu se iubește. Nu vede de ce altcineva ar iubi-o.
Privește uneori peste umăr la locurile goale din trecutul ei. Lou i-a spus într-o zi, înainte să plece cu Alain al ei la Nisa, că atunci când privești peste umăr ar trebui să îi vezi pe toți acei oameni care te-au iubit. Eleonore nu vede pe nimeni când privește peste umăr.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
