PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Evantaiul

inima hiperkinetică, de Cristina Bogdan, Editura EIKON

  Dansul este desenul firesc al desfacerii mereu suplă și coerentă a unui închipuit sau văzut evantai, de desprindere a fiecărei petale care îi susține forma și corpul împreună cu imaginile, cu mișcările asemănătoare celor din care s-au desfăcut, aparent. Un gest fragil, grațios este acest dans care (ne) propune evadarea, dar și ascunderea, călătoria, dar și rămâneri în încăperi ale lumii împreună cu adăugările aduse de asemenea plecări niciodată definitive, întotdeauna disponibile să (se) spună, să își continue fiecare desprindere și să le amplifice în cuvinte sensurile, stările, trăirile, înțelesurile lor odată cu descrierile prin care ne sunt propuse apropieri, lecturile expuse și atingerile incluse, cu desfacerea în cuvinte ale (con)textelor lor. Evantaiul văzut sau închipuit este astfel desfăcut, desenat și descris, completat în spațiul mereu prins între lumi, teritoriul vast, primitor, cuprinzător și artistic, aristocrat și dens care ne arată și ne spune grațios despre fiecare dintre mișcările care încap, se desfac și rămân în cuvintele poeziei încurajându-le răspândirea, așezarea stărilor ei în fiecare dintre vecinătățile întâlnite, recunoscute de aceste ample, sobre, intense mișcări.

   Cristina Bogdan (cu)prinde în poemele din inima hiperkinetică acele cuvinte care ne explică mișcările ample, așezate lent, grațios în rotiri, în întoarceri și în trimiteri spre fiecare dintre spațiile și încăperile în care încap, rămân și se multiplică firesc sentimentele, intensitățile și senzațiile expunerii lor în aceste semne făcute vizibile aici, în fiecare dintre momentele trăirii și înțelegerii lor spuse de poezie, de timpul adăugărilor care nu se epuizează niciodată, care se impun și rămân ca repere ale fiecărei căutări începute odată cu acceptarea firescului acumulat de sinceritățile și de intensitățile acestor arderi încăpute, rămase în sentimente, în spunerea și expunerea lor împreună și odată cu poezia care le acceptă răspândirea, acapararea firii, a corpului cu care se întâlnește, se recunoaște și se contopește.

e prea târziu însă

am tocit amândoi pingelele cuvintelor

punându-le să străbată drumuri străine

nu poți iubi de mai multe ori

în căușul acelorași silabe.

 

Dra-gos-te,

ieși  din pământul rostirilor tale

caută-mă în țara făgăduinței

în tăcere.

 Poezia prin care se compune și se spune Cristina Bogdan (ne) deschide porțile tărâmului dragostei, al iubirii în fiecare pagină, în fiecare poem din inima hiperkinetică, iar siajul împărtășirilor ei se lasă extins în cât de mult pot depărtările să adune din însemnările, desfășurările și desfacerile lui, din această nesfârșire scrisă și dezvăluită în vasta, niciodată măsurata cuprindere a vieții și ale sentimentelor ei continuu amplificate de felul de a și le asuma pe care ni le face cunoscute și ni le apropie (de) aici autoarea lor. Dragostea și împărtășirile ei  sunt mai departe un mod de viață pe care poezia nu îl consumă ci îl impune ca o stare de fapt din care nu se mai poate desprinde, din care nu mai poate pleca decât înfășurată în aceste cuvinte. Tot necesarul trecerilor mai departe prin timp și prin vremurile încăpute în straturile lui este adus și păstrat aici, în poezie, în aceste cuvinte (ne)firești ale înțelegerii și trăirilor fiecărei intensități întâlnite care nu s-a mai desprins și nu a mai plecat de lângă de ea niciodată.

pe toate le poți pune între paranteze

pe toate le poți uita

căci ochii care nu se văd se uită

zice-se că

orbesc în privirea acum oarbă

a celui care te vedea cândva

 

dar cum să scoți cerul din ecuație,

să extragi radical din lumea mare

și să-ți dea cu minus

un văzduh sau o zare?

pe toate le poți pune între paranteze

rotunde, drepte, acolade,

doar inimii nu-i poți spune

așa, ca între prieteni vechi,

ia o pauză, bate mai încet, mai înțelept…

   Oglinzi cu adâncimi neștiute mișcă și apropie hipnotic ape și imagini necunoscute, oarecum intuite, amestecate, ape și imagini rămase în undele lor care sunt întoarse spre noi odată cu fiecare apropiere, cu acel mereu diferit cuvânt al poeziei care ne exprimă și ne apropie de aceste mișcări calme, intense, (ne)firești de acum ale lumii, iar imaginea rămasă să spună, vine și ne propune această înțelegere, acest mod de atingere nu doar de poezie, ci și de imaginea fiecăruia dintre noi văzută și răsfrântă în fragmentele care se caută și încearcă să se așeze în întregul ce se construiește de aici, de fiecare pas făcut în interiorul care ne apropie de inima hiperkinetică, de acest spațiu al intimității, spațiu care se deschide și ne lasă posibilitatea de vedea, de a citi și de a înțelege felul și formele în care se modelează și se așază în lume această declarație de dragoste care nu se încheie, care se scrie continuu și nu se termină niciodată.

nu cred într-un scaun gol

orice dialog e o șansă

de a umple golul

mâna întinsă așteaptă

răbdătoare

să fie strânsă

plutind într-un aer

cu diamante

inima nedumerită

speră să găsească

înțelesul în palpitul

celuilalt cord

să intre în rezonanță

să bată ca ceasurile

cetăților medievale…

   O plimbare printr-o lume poetică densă, printr-un teritoriu vast în care sunt cuprinse și (de)scrise căile și semnele conducătoare către inima hiperkinetică, inimă care bate și este făcută vizibilă în cuvintele poeziei scrisă de Cristina Bogdan și stă așezată aproape  firesc în aceste cuvinte, cuvinte prin care ne apropie și ne face să ne oprim și să le citim numele, toate numele pe care trebuie să ni le adăugăm de-a lungul acestui traseu scris special pentru ca parcurgerile noastre să se impregneze cu tot ce induce această dragoste lăsată să ne cuprindă, să ne înfășoare în pliurile ei calde și protectoare, în stările ei alimentate și încărcate în fiecare moment de fiecare trăire care le însoțesc. Citim, repetăm, ascultăm aceste declarații de dragoste, ne așezăm în vecinătatea celor cu care le împărțim și încercăm împreună să înțelegem timpul, stările și vremurile în care

cândva

          pe pământul roditor din inima ta

tu ești etern-începutul

         eu trecerea

între noi se întinde lumea

         cu toate frumusețile și fiarele ei

care mușcă din oameni

        din cărți și din zei…,

vremuri din care poezia este scoasă și adusă în apropierile noastre de Cristina Bogdan, poezie însoțită de reperele grafice notate în spațiul deschis al cărții inima hiperkinetică de artistul Constantin Cioc, semne care ne scot și ne așază în încăperile invadate de dragostea și trăirile care o însoțesc și o apropie de noi, încăperi din care odată cu fiecare lectură vom putea merge mai departe mai mult însoțiți de adăugările continuu amplificate pentru ca această inițiatică și necesară călătorie să se poată desfășura, să poată fi continuată până dincolo de limitele cunoscute, știute sau nu ale ei. Ne întâlnim în paginile în care este spusă,  expusă și păstrată inima hiperkinetică (de)scrisă de Cristina Bogdan cu semnele și cheile necesare definirii, desfășurării, citirii și înțelegerii mișcărilor ei și ale grațiosului evantai care se deschide pentru a ne arăta momentele traversării spațiilor, ale decorurilor propuse de fiecare teritoriu desfăcut, explicat, propice acestor sentimente, acestei mirări spusă, exprimată continuu odată cu scrierea neobosită a poveștii facerii și a desfacerii acestei noi lumi pe evantaiul care o păstrează și o arată în mișcările lui cuprinse și păstrate în dansul neobosit și fluent.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…