PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Despre puterea literaturii. Vocile ei

Cartea Reghinei, de Ioana Nicolaie, Editura Humanitas, 2019

 

Lumea are tot felul de reprezentări, multe… Există, în același timp, foarte multe imagini care o redau, care o arată așa cum este din interior, dintr-o minte invizibilă, ascunsă, dar vie, vie așa cum vii sunt toate mințile care locuiesc corpurile, tot vii, ale vieții. Nu există o variantă acceptată de toți, nicio reprezentare a lumii nu poate împăca toți trăitorii sau toți privitorii ei, așa că literatura face ca imaginile care povestesc lumea să capete, să primească și voci, să aibă și încărcătura vorbirii, a cuvântului spus, a cuvintelor care, completând și încărcând imaginile, reale sau plăsmuite, să le facă să fie auzite, ascultate. Vocile interioare care reușesc să arate și să spună în același timp lumea pe care o locuiesc are nevoie de unul, sau de mai mulți, mijlocitori, de mediumi transmițători, care au acces și la aceste vieți tăcute, dar și la cele gălăgioase. Este ceea ce face Ioana Nicolaie (și) în Pelinul negru, își încarcă viața personală cu acea viață a cărei voce o aduce în fața noastră, cu toate sentimentele, trăirile și poveștile ei. Își joacă și își asumă rolul de medium cu o sinceritate crudă, cu acea cruzime care transformă emoția în vertij, în vulcan care este într-o continuă erupție, făcând ca toate cuvintele să se topească în imagini fierbinți la propriu.

De aici, pe un drum îngust, dar luminos și cald, Ioana Nicolaie ne transportă, ne duce în universul interiorizat al unui personaj care trăiește într-o lume mută, într-o lume numai a ei, a ei și a suferințelor care i-au construit acest adăpost, acest loc unde toate durerile sunt, există și trăiesc, dar nu se aud. Nu se aud, dar se lasă văzute de autorul medium, de persoana care și-a cizelat uneltele care îi facilitează accesul la aceste invizibile, tăcute lumi.

Stau aici, paralizată și oarbă, iar geamul mai că se sparge de la cum ciocăne toate în el, Și burta mea e uriașă, un harbuz crescut peste măsură. Nu e primul, nici al doilea, nici măcar al șaptelea nu e. Copilul cel mic merge de-a bușilea, pământul e uscat, nimic nu te poate murdări…

Cartea Reghinei este o poveste încărcată cu poveștile forței, ale forței pe care un autor o folosește pentru a face vizibile imaginile pe care personajul le poate lăsa la vedere. Ioana Nicolaie completează în permanență toată această desfășurare a acestor forțe cu propria doză, uriașă, de empatie, de înțelegere a lumii pe care o ține astfel în viață, pentru a o face cunoscută. Ioana Nicolaie impune prin scrisul ei acest mod empatic, puternic empatic și liric, de a spune povestea, de a o transforma în literatură și de a o face să intre în pielea cititorului său, și de a trece mai departe în țesuturi, împrăștiindu-se în corp ca un calmant vindecător. Toate acestea fac să dea textului o putere nefirească, ca din altă lume.

Stau ghemuită-năuntrul corpului meu. Uneori mă acoperă un fel de întuneric, dar așa, numai amurg, ca atunci când vederea mi s-a dus. Alteori, ca acum, se deșiră o lumină mare. Ce mai strălucește totul!…

Reghina își locuiește cartea firesc, o transformă într-o lume în ale cărei pagini strălucesc toate stările ei, toate gândurile care se fac auzite și se transformă în bucurii, în dureri, în râset, în bocet, în scrâșnetul dinților, în fiecare trăire eliberată pe care putem să o vedem împreună, dar să o trăim separat. Cartea Reghinei își scoate în față personajul, personaj care, destul de des, se contopește cu autoarea ei, parcurgând împreună mici sau mari momente ale facerii și ale desfacerii poveștilor de aici. Lumea în care (pe care o) trăiește Reghina este una contaminată de rău, de răul care provoacă și amplifică durerea, și care își așteaptă cu ochii larg deschiși urmările, urmări de care este conștientă că nu se vor opri, sau termina, niciodată. Toate se impregnează în viața și în trupul care le trăiește fizic și care, de fapt, le duce până la capăt.

Mă aud tot mai fără rost și, la răstimpuri plouă cu beznă. Vulturoaica nu dă cu ciocu-n zid. De ce așteaptă atât, nici nu mai știu de când mă tot rog s-o facă. Să sparg totul, să năruie dranița, să rupă pereții și să mă smulgă o dată de-aici ca să mă ducă nespus de departe. Nu vreau iaurtul, nu mai gust apa, îmi încleștez gura, Degeaba. Le știu pe toate, mai ars chiar decât înainte. Nimic nu s-a trecut, deși cuvintele nu mai ies întregi niciodată. Sar coarda în coșul pieptului, deși acolo doare cel mai rău…

Cuvintele strigă în această carte, cuvintele cos și descos, și cern vremea și vremurile, și toate își fac loc aici, toate viețile care se fac auzite împrejurul Reghinei și a lumii în care ea a trăit, a lumii pe care a locuit-o împreună cu toți cei de pe lângă ea. Împreună cu ei vede lumea și o așază în forme cât mai puțin constrângătoare, cât mai puțin dureroase și cât mai îndurătoare, fiind, devenind un fel de cloșcă ce își adună cu zgomot puii pentru a-i ține apoi aproape, în puful cald, liniștitor, adormitor și ocrotitor al inimii ei. Ioana Nicolaie ne ajută să locuim aceste stări și trăiri ale Reghinei, ne face părtași la puterea ei de a simți, de a vedea, de a povesti, de a urî și de a ierta, ne conduce într-o lume a durerii și ne ține la suprafață în toate apele calde, dar mai ales în apele reci, ape care trebuie traversate pentru a putea duce la capăt călătoria de pe acest tărâm.

Fiecare voce este un nou teritoriu de parcurs, o nouă lume care se desface ca o hartă călăuzitoare ce te ajută să ieși la liman. Fiecare traseu este făcut să se vadă bine, este desenat în așa fel încât să nu scape nimic unui ochi atent, să pară că ocheanul folosit pentru deslușire este gata întors, și că ceea ce se vede este destul de apropiat și că poate să fie descifrat. În Cartea Reghinei, Ioana Nicolaie aduce la lumină suferința milimetru cu milimetru, folosește acest ochean întors la propriu, făcând să se vadă fiecare pas al suferinței, al suferinței care face eforturi să se evaporeze, să dispară și să se facă uitată. Uitare care poate, sau nu, elibera, vindeca.

Și-n locul acesta atârnat mai curând de văzduh decât de cele lumești, într-o bună zi voi păși eu…

Călătoriile din Cartea Reghinei sunt copleșitoare și obositoare, dar încarcă cititorul cu viață, îl încarcă cu toată viața pe care nu a irosit-o personajul ei, pe care a păstrat-o pentru a fi dăruită. Dăruită și împărtășită.