IONUȚ CRISTACHE – ROMAN FOILETON: A DOUA FAȚĂ- Episodul al optulea

„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” ( Bujor Nedelcovici-Al doilea mesager)

Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…


8. –Domnule profesor, bine-ați venit, așteptam să vă cunosc…

Era în Biroul Oval și mai multe persoane stăteau în jurul cafetierei de argint, de lângă șemineu. Știa că este vorba despre biroul oficial al președintelui SUA, creat în 1909, în corpul de  vest al Casei Albe. Rămăsese cu privirea spre ferestrele situate către sud, în spatele biroului imens și mai zărea, dintr-o privire, căminul din cealaltă parte a camerei. Citise undeva că Biroul Oval e asociat în mintea americanilor cu președinția în sine.

La opt și jumătate, mașina de la Casa Albă s-a oprit în curtea ambasadei și Arwin Glass a intrat grăbit în holul mare, prin care câțiva funcționari atacaseră ușile mai multor birouri. Figurile lor încercau să nu arate uimirea. Radu Cristea a  văzut pe geam limuzina cât o locomotivă și a ieșit în întâmpinarea secretarului prezidențial. Era pus la patru ace, cum a glumit soția ambasadorului, cu care s-a întâlnit în acea dimineață. Arăta înțepenit și scorțos, cravata îl strânsese de gât, iar pantofii lustruiți îl făceau să semene cu un cioclu de lux. Era sâmbătă dimineața, o zi de primăvară în America, iar profesorul Cristea se așezase stingher în Lexusul elegant, care gonea spre Casa Albă. O escortă, pe care nici nu o observase, oprise circulația pe străzile din apropierea reședinței.

— După septembrie 2001 măsurile de securitate s-au înmulțit, iar restricțiile sunt tot mai numeroase, i-a spus vecinul din dreapta.

Își amintea că mai văzuse toate acestea, în urmă cu câteva luni, când se benoclase printre gardurile înalte ale Casei Albe, se plimbase atunci două zile prin capitala Americii, împreună cu prietenul lui, doctorul Daniel, stabilit în Rochester și vorbitor de engleză cu accente din patria mamă. A apucat să citească pe una dintre pancardele colorate: Pennsylvania Avenue NW, 1600, iar clădirea în stil georgian, din gresie vopsită în alb, proiectată de arhitectul irlandez James Hoban i-a apărut brusc, în goana mașinii care s-a oprit chiar în fața intrării principale. Ce onoare, a mai apucat să-și zică, coborând ca un important bărbat politic ce devenise, deși el se gândea doar că fundațiile Casei Albe fuseseră săpate de sclavi, iar cele mai multe lucruri au fost realizate de imigranți, mulți dintre ei fără cetățenie. O făcea de teamă să nu îi iasă cămașa din pantalonii cam largi, poveste care îl chinuia de vreo două ore.

–E adevărat că pereții din gresie au fost acoperiți cu un amestec de var și  orez? l-a întrebat pe Arwin Glass, atacând scările de la intrare.

–Așa cred… O să te duc, la sfârșit, să vizităm o parte a clădirii. După      întâlnirea cu președintele…

A mai simțit și cum îl rod pantofii, iar soarele aproape că nu se mai vedea și a grăbit pașii. O pasăre, aproape, în copacii din parcul mare al Casei Albe, cârâia fără oprire, profesorului îi venea să o ia la fugă și să se prefacă, oarecum, că este cel mai curajos bărbat din capitala Americii. Repeta în minte că îi place singurătatea și că are o veveriță acasă, care este pentru el cea mai bună prietenă. De altfel, ea îi arunca priviri galeșe, dintre crengile alunilor, ba chiar a prins și urme de zâmbet pe moaca ei. Când o vedea, simțea în față soarele care trândăvea toată ziua peste orașul lui, părăsit pe neașteptate.

S-au așezat în jurul mesei, președintele i-a prezentat persoanele de acolo.

–Consilierul meu Tud Robertson, secretarul Arwin Glass, pe care-l cunoașteți, iar lângă dumneavoastră este domnul profesor Ludwig Mc Deal, de la Departamentul de genetică al Universității Princeton… Cu vecinul dumneavoastră veți avea mai multe de vorbit, a zâmbit cel mai puternic om din lume.

S-a discutat, apoi, neutru, gazda le-a spus ceva despre vizita din Europa, au înțeles cu toții că sunt mari probleme cu moneda europeană, numai că judecata profesorului Cristea se oprise de mult, parcă interzisă și neîncăpătoare. Întâlnirea a durat peste o jumătate de oră.

–Domnule ambasador, așa i-a spus, cred că ne vom mai întâlni, îmi face plăcere să vă văd… Mă bucur foarte mult că ați acceptat să veniți, sunt sigur de colaborarea noastră…

I-a întins mâna, profesorul Cristea i-a strâns-o moale, amețit, apoi a dipărut spre ușa care da în Grădina de Trandafiri, adică spre estul Casei Albe. Ludwig Mc Deal l-a apucat de braț, zâmbea și el cu toată gura căscată, i-a văzut dinții șlefuiți, albiți cu substanțe necunoscute, fără urme de carii sau depuneri pietrificate. Profesorul Cristea nu mai auzea vocile celorlalți, lipsit de orice efort de a se sprijini pe rațiunea lui rătăcită.

–Cred, i-a zis, că sunteți mai nelămurit decât oricând.

–Adevărat, a îngânat el.

–E timpul să pornim toată istoria, vă rog… și l-a invitat spre coridorul principal al Casei Albe. E cazul să ne spunem pe nume, a mai adăugat Ludwig Mc Deal.

–Radu, i-a răspuns el și mâinile lor s-au strâns cu putere.

S-a apropiat de ei Arwin Glass. Coridorul principal al Casei Albe era luminat puternic, sute de lămpi agățate de tavan îi dădeau profesorului senzația că e atacat de fluturii imobilizați între aripile lor strălucitoare.

–Dragă Ludwig, a spus, mi-l lași mie o jumătate de oră, vreau să ne plimbăm puțin prin împrejurimi.

–OK, i s-a răspuns, apoi te aștept la mine, mă găsiți în Sala Hărților, la etajul întâi.

I-a arătat, pe un perete, un fragment dintr-o scrisoare a primului președinte, John Adams, către soția sa Abigal. Mă rog la Dumnezeu, scria acolo, să dea cele mai bune binecuvântări pentru această casă și pentru toți cei care locuiesc acum în ea. Din fericire, doar cel mai onest și înțelept va sta sub acest acoperiș.

–Și a fost mereu așa? a întrebat Radu Cristea.

–S-a mai întâmplat și altfel… America e o țară puternică, uneori mai puternică decât oamenii ei și știe să facă binele și atunci când alege răul…

Radu Cristea nu credea că este chiar așa. Măsura, în minte, fiecare mișcare pe care o făcea, știa cât îi va lua să ajungă până la marginea gândurilor și cât va dura drumul până la primele stânci ascuțite. Mai spera, cu trăirile necunoscute ale acelei zile, că ar putea să facă și o mulțime de lucruri importante, cu speranța că se va întoarce în orice clipă acolo de unde plecase.

–Uite, i-a arătat Glass, aici este partea centrală a clădirii, reședința originară, între cele două coloane care leagă birourile.

Au ajuns în reședința oficială, partea în care locuia președintele și care e folosită și pentru recepții și evenimente de rang înalt. La parter i s-au arătat Camera Orientului, Camera Verde, cea Albastră și Roșie, deja le încurcase, și-a mai amintit, mai târziu, Sala Tratatelor, apoi au urcat la etajul unu. A văzut Sala Ovală a Diplomaților, Sala Chineză, au stat câteva minute în biblioteca prezidențială.

–Îți dai seama? l-a întrebat gazda. Casa Albă are șase etaje, peste cinci mii de metri pătrați, 132 de camere, 35 de băi, 412 uși, 147 de ferestre…

–Și cinci mii de vizitatori pe zi, a completat Radu Cristea, știu…

–Aici e, a continuat Arwin Glass. În Sala Hărților te așteaptă noul tău prieten.

Toți păreau să-i spună că a venit de departe, iar el ar fi vrut să le repete că fiecare om are propriul său mod de a se adapta, niciodată nu oprim barca în același loc. Se străduia să înțeleagă mai mult decât o făcuse până atunci, dar era greu de crezut că, de fapt, nu căuta nimic. Mai precis, se simțea ca și când un șir lung de furnici i se cățăraseră pe piele.

Ludwig Mc Deal era așezat la un birou încărcat cu hârtii, cărți, reviste și aparate ale căror leduri dădeau semne de viață. I-a umplut o cană mare cu zeama decolorată pe care americanii o beau de mai multe ori pe zi, i-a așezat-o în față și a continuat să se agite prin biroul cu ferestre rotunde.

–Te-a plictisit plimbarea? l-a întrebat.

–Nu știu, i-a răspuns profesorul, preocupat de perna care aluneca din scaunul cu spetează înaltă.

–Începem?

Radu Cristea l-a privit uimit. Avea impresia că ar putea să audă povestea celuilalt doar închis în el, ca un zgomot amestecat. Abia când și-a ridicat privirea i-a trecut prin minte faptul că întâlnise, în sfârșit, un om de care avea nevoie, deși părea la fel de singur și împrăștiat în iluzii. Uneori, profesorului i se întâmpla să se amăgească profund și să creadă că a descoperit un loc nou, dar se hotăra repede, era acasă de fiecare dată.

–Sper să mă poți înțelege… Pe scurt, eu conduc grupul de cercetare genetică, sunt de peste douăzeci de ani șeful lui. Am făcut studii îndelungate de genetică moleculară cu privire la genomul uman. Am elaborat, în ultimii trei ani, un proiect de determinare secvențială a circa trei miliarde de nucleotide ADN și a celor cincizeci de mii de gene plasate pe cei patruzeci și șase de cromozomi umani.

Cum îi plăcea să spună, i s-au aburit ochelarii. Vedea ca prin ceață buzele care-i tocau mărunt, din față, cuvinte ciudate și fraze lungi, le căuta un sens și-l găsea cu mare greutate. Intrase într-un fel de muzeu, era un vizitator rătăcit, care-și alegea statuia unei femei înalte și spera să nu fie văzut de supraveghetorii plictisiți. A apărut, însă, un grup de turiști, s-a speriat, s-a prefăcut că șterge o urmă de praf de pe obiectivul aparatului de fotografiat. Afară, mai târziu, a mers agitat, așa cum pedalase cândva, în copilărie, cu genunchii ridicați spre piept.

–Noi, a continuat Ludwig, știm că determinarea exactă a secvenței celor trei miliarde de baze care prezintă genomul uman e dificilă, dar de mare importanță explicativă.

Exprimarea exactă a zburat pe lângă urechile profesorului Cristea, atacat de norii de deasupra Casei Albe: cu ajutorul enzimelor de restricție se poate segmenta ADN-ul și se poate determina polimorfismul diferitelor segmente în populația umană prin metoda RFLP. Restriction Fragment Length Polimoorphysm

–Habar n-am ce spui, l-a întrerupt Radu Cristea.

–Te cred… Pot să-ți explic, însă, consecințele și, mai ales, cum am ajuns aici.

Un bocet din Arhipelagul Indonezian zice: căutați-mă cât timp sunt, cunoaște-mă pentru că sunt și, totuși, e sigur că nu sunt! Cuvintele domnului Ludwig Mc Deal îi săreau profesorului în față ca niște bondari grași, într-o după-amiază toridă de vară. Se uita la bătrânul savant, făcea mișcări necunoscute și primejdioase.

–Dragă Radule, nu-ți cer să înțelegi totul, deocamdată… Experimentele noastre au dovedit că sinteza proteinelor din citoplasmă este dependentă de informația ereditară conținută în ADN-ul din nucleu, iar între ADN și proteine există intermediari reprezentați de diferite molecule de ARN. Asta e cheia geneticii…

–Stai puțin, l-a oprit Radu, îți imaginezi că știu și eu ceva despre genetica modernă. Toți am parcurs același drum de-a lungul a patru miliarde de ani.

–Corect, a zis Ludwig, nimic nu este mai prețios decât universul genetic al speciei noastre.

–Totuși, n-ar trebui să înțelegi că este ceva limpede în mintea mea. Toată demonstrația pe care o faci rămâne fără sens pentru mine.

–Cred… Vreau să merg mai departe. Ar fi vorba, cum o să vezi, despre mutațiile genetice. Aparent, genele funcționează perfect, totuși mutațiile vor apărea întotdeauna. Avem libertatea de a folosi sau nu orice agent mutagen, atâta vreme cât prețul îl plătim noi, chiar dacă opțiunile sunt limitate.

Continua să fie amăgit de după-amiaza de primăvară americană. Nu simțea decât sfârșitul timpului, începutul lucrurilor, unduirea vântului, dincolo de ferestrele Casei Albe. Universul este încă tânăr, obișnuia să spună un prieten de acasă, cel mai bun dintre amicii lui, care murise la început de februarie. Iar ei se distrau de fiecare dată…

–Realitatea genetică, a adăugat Ludwig, este rareori simplă, viața noastră este tot mai des condiționată de jocul subtil al întâmplării. Ceea ce-ți povestesc acum e, pur și simplu, un secret uriaș, dar am încredere, pentru că avem nevoie de tine. În curând ai să pricepi și de ce ai ajuns în America.

Radu Cristea l-a privit speriat. Când nu te poți trezi devreme, gândea el, te mușcă viața cu dinții din față, tociți și tăioși în același timp.

–N-ar trebui să fiu neliniștit? a întrebat, tulburat.

–Eu cred că nu, dar nu sunt foarte sigur. De zece ani, Consiliul National de Genetică Umană, care e subordonat direct președintelui și pe care îl conduc, a hotărât să facă fișa genetică a fiecărui nou-născut, în care sunt specificate genele heterozigote cu efecte detrimentale în formă homozigotă.

–Crâncen, a șoptit profesorul Cristea. Totuși, nu e o muncă inutilă, de vreme ce toate sarcinile sunt monitorizate?

–Așa am crezut și eu, dar nu uita că nicio cercetare nu este inutilă, dacă determină reducerea frecvenței mutațiilor ereditare.

Și, apoi, Radu Cristea a început să înțeleagă cine este este el, dascălul de liceu ajuns în America, într-o primăvară cu dese răpăieli de ploaie. I s-a mai vorbit despre progerie, adică tulburările ereditare caracterizate printr-o accelerare extremă a proceselor biologice, atunci când viața sparge ritmurile obișnuite și ignoră etapele. Ar fi fost vorba, înțelegea el, despre o deficiență a sistemelor de raportare a erorilor de repliere a ADN-ului.

–Se presupune că există niște gene specifice, independente de celelalte, care operează coordonat, dar independent. Ține minte această afirmație, a rostit cu un ton imperativ Ludwig Mc Deal.

Simțea un gol imens în cap, ca atunci când, în copilărie, desena lucruri necunoscute și, la sfârșit, se întreba, după puterile lui, ce este, cum ar putea fi și unde se duce. Știa că nu mai poate regăsi ritmul de altădată, iar frigul i se strecura în suflet, îl amețea de-a binelea. A luat o gură de cafea, avea gust de acid ars și mirosea îngrozitor, dar Radu Cristea a încercat să zâmbească, ca și cum i-ar fi plăcut foarte tare. Se uita la celălalt, savantul în genetică, avea o pereche de ochelari de vedere demodați, puși la gât cu un lanț subțire, și-i așeza la ochi de câteva ori pe minut, căsca gura de fiecare dată, iar respirația lui mirosea bine, de la apa spirtoasă pe care o folosea. Cu toate acestea, profesorul Cristea întorcea capul spre fereastră, ori de câte ori domnul serios și scorțos i se adresa cu voce joasă. Nici nu înțelegea unele cuvinte ieșite printre dinții albi, lustruiți, aranjați, fără urmele de altădată ale tutunului îndesat în pipa pe care o fuma.

–De fapt, noi am încercat un fel de tentație a imposibilului. Am presupus că avem patruzeci și șase de cromozomi și că genele sunt o realitate biochimică. Aici  ne-am oprit dezorientați, am strâns observații noi, tulburări stranii, rezultate ipotetice ale accidentelor din constelațiile ereditare.

–Îmi amintesc cum spunea un filosof francez, genetica ar trebui să demon-streze că omul este singura ființă care nu vrea să fie ceea ce este, a zâmbit Radu Cristea.

–Minunat, a zis repede Ludwig.

Și, deodată, s-a lăsat tăcerea, dar n-a izbucnit nicio furtună, iar sprâncenele americanului s-au lăsat în jos, cu o revoltă abia bănuită. Iată, și-a zis Radu Cristea, un ținut în care nu voi ajunge niciodată. Poate că într-o zi vom pleca cu toții, dar este numai o părere. Niciun om nu este îndeajuns de mort, citise el pe undeva, în numeroasele lecturi din ultima vreme.

–Pentru astăzi ajunge, a oftat Ludwig Mc Deal. Să facem un rezumat, ți-am povestit despre Consiliul pe care-l conduc, despre o parte din premisele cercetării noastre și sunt convins că ești mai nedumerit decât ieri. Te aștept luni și, împreună cu câțiva membri ai Consiliului, vom lămuri totul. Pe cât e posibil…

I-a arătat o adresă, Consiliul Național de Genetică Umană avea sediul în apropierea clădirii Capitoliului, foarte aproape de  Grădina botanică, un loc pe care profesorul Cristea îl știa, l-a vizitat în toamna trecută, își amintea bogăția de plante și flori, dar și mirosurile amestecate, cu parfumuri din lumea întreagă. Radu Cristea  s-a mulțumit să asculte.

–La ambasadă nu sunt probleme, ai la dispoziție o mașină și un șofer, vorbim despre alte amănunte luni după-amiază.

Și-au luat rămas bun, a plecat de la Casa Albă cu aceeași limuzină         strălucitoare, iar ofițerii de la intrare l-au salutat ceremonios. În câteva minute a ajuns în biroul de la ambasadă. Își amintea, dintr-o carte, că atunci când nu iese nimic afară din tine, ci totul rămâne înțepenit în gâtlej, acest neexprimat îți va ocupa toată viața, o roade, o maltratează, o distruge. Pe Radu Cristea l-am putea vedea, dacă ne-ar apărea din față, cedând puțin câte puțin, strângându-și mâinile pe lângă corp, mișcându-le ritmic doar în apropierea pulpelor învelite în stofa pantalonilor eleganți, de diplomat respectabil. Părea că a îmbrățișat aerul și clipea pentru a-și îndepărta sângele din ochii rușinați, cu câteva ore mai înainte. Trăia un fel de criză de libertate, într-o viață dresată și încătușată. Cu vârful limbii și-a umezit buzele…

 

Citeşte şi:

 

1.Bogdan CERNAT visează la noi și la vecinii noștri, în săptămânala lui CULTURĂ ECONOMICĂ…

 

2.Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, vă face cunoștință cu o vecină din Drumul Taberei…

 

3.Într-o rubrică nouă, CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, Mihaela MARIN ne reamintește că vecinul de lângă casă niciodată nu ne lasă…

 

4.Despre vecinii calgarieni scrie, astăzi, Radu TECUCEANU, în rubrica lui săptămânală CALGARY ÎN DIRECT…

 

5.Radu STATE, în CULTURĂ ȘI ISTORIE vă propune o poveste despre vecini în Evul Mediu românesc…

 

6.De la Sibiu, Teodor Constantin BÂRSAN scrie despre pseudo-sociologia vecinului de bloc, în CULTURA DE LA MARGINEA ȘOSELEI…

 

7.Puiu JIPA are meditațiile lui, de Fiord, despre vecinii din tinerețea transilvană, în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…

 

8.CULTURA ONLINE, rubrica săptămânală a lui Daniel TACHE, e tot despre vecini, un fel de vecini…

 

9.Vecinul nostru de la LONDRA LA PAS, Cristian Gabriel GROMAN, e un englez nostalgic…

 

10.Pompiliu ALEXANDRU atacă  în CULTURA URBANĂ tema noastră comună, cu mijloace filosofice…

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro