IONUȚ CRISTACHE – ROMAN FOILETON: A DOUA FAȚĂ- Episodul al doisprezecelea

Distribuie:

„ Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul. ” ( Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager )

 

Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…

12. Zece zile de vacanță, împreună cu prietenii din Rochester, l-au făcut pe Radu Cristea să uite informațiile de genetică modernă, lucrurile se depărtaseră chiar înainte ca ei patru să plece la drum, în vagonul japonez al doctorului Daniel. După câteva zile umblate prin Canada, dincolo de partea mărginită de cascada Niagara,  s-au întors în apropierea orașului Buffalo, unde gazda lor avea o cabană de vacanță, pe malul unui lac întins, de un albastru pur, semăna cu apa din lacul Bucura, pe care îl văzuse în tinerețe, într-o excursie în Parcul Național Retezat. De obicei oamenii inventează personaje ciudate, pentru a explica propriile experiențe necunoscute, tragediile sau dezastrele care li se întâmplă. Radu Cristea se gândea, la cinci dimineața, așezat pe malul lacului, împreună cu domn doctor, că se mai întâmplă, adesea, să ți se facă rău, după ce dai mâna cu un necunoscut, ești fermecat de un duh care miroase a fum și a cenușă umedă.

–Eu tot n-am înțeles cum ai ajuns tu la ambasadă? Nu-mi vine să cred că ai fi vrut vreodată să te faci diplomat de carieră, îi spunea prietenul, sorbind distrat din cana mare, cu lichid leșinat.

–Habar n-am ce să-ți răspund, deocamdată nici nu cred că am voie să o fac. Crede-mă, rațiunea istoriilor mele recente îmi scapă.

–Stai liniștit, nu vreau mai mult decât poți să-mi spui, chiar mă gândesc să nu devină o povară.

–Pentru cine? a mai întrebat, întorcând capul spre prietenul său.

–Pentru mine, poate și pentru tine.

–În regulă, o să vină și vremea deslușirilor, simt asta, a încheiat abătut profesorul, privind atent la tinerii care alergau peste pânza de apă, în bărcile lor zburătoare.

–Uite, a zis celălalt, și ei s-au sculat devreme, n-au somn.

–E boală generală, tineri, bătrâni, insomniile sunt la modă….

Radu Cristea ocolise povestea cu prietenii din Consiliul acela secret pentru alegătorii americani, simțea că l-ar obosi încă o asumare, imprecisă și derutantă. Chiar și limbajul i se părea nesigur, mai ales că multe cuvinte îl ocoleau și pe el, în toropeala umedă a estului Americii. Era o ezitare în fața vorbelor și nu o dorință de independență. Credea că seamănă cu o fantomă, cu o imagine ștearsă de pe o fotografie veche, până și gândurile îi rămâneau într-o depărtare îndoielnică.

Au trăncănit toată ziua, era ultima din vacanța care se terminase prea repede. Au încins, ca acasă, un grătar, sfârâiau cotletele de berbecuț și cârnații plini cu tocătură măruntă, iar domnii se apucaseră să cânte. Doctorul avea o voce care putea deturna avioanele de pe aeroportul din apropiere, cânta despre podarul care-i cere un zlot, omul devenise în gura lui un indian întârziat, un colonist rătăcit sau, într-un fel, un strămoș fără identitate. Cu a mea, cu a mea, cu a mea mândră cu tot, răsuna valea lacului american…

–Ne-am înțeles, i-a zis Radu Cristea a doua zi dimineața, în aeroportul din Rochester, la mijlocul lui august veniți măcar pentru o săptămână la Washington, în vastele noastre apartamente.

–Am promis, așa că ne așteptați cu sarmale și salată de boeuf, a zâmbit Carmen, nevasta domnului doctor.

Era o speranță de bine… Linia de întâlnire a cerului cu orizontul anemic din depărtare, pe care-l urmărea profesorul de lângă geamul uriaș al terminalului, se decolora pe măsură ce oamenii înaintau, tot mai mici, cu picioarele lor strâmbe, atârnându-le încălțările prin drumul plin de asfalt uscat. Ciudat, își spunea Radu Cristea, orizontul ar fi trebuit să vină mai aproape de ei, totuși lucrurile se îndepărtau de privirile confuze și șterse. Un pod suspendat, dintr-un fier vopsit de curând, se lăsa în dreapta lor, iar dincolo, peste autostrada cu șase benzi, se zărea o clădire părăsită, cu găuri mari în locul ușilor și ferestrelor. Dumnezeule, și-a mai zis, seamănă cu viața mea clădirea aceea, lipsită de acoperișul de altădată. Ce voi mai trăi de mâine dimineață? Chiar și cerul, pe care l-a văzut din avionul de Washington era un amestec de pete colorate și nori groși și întunecați. Puținii călători, de pe scaunele înguste ale aparatului cu care zburau, aveau haine închise la culoare, cu nasturi ascuțiți, iar cele câteva doamne aveau pielea albă și pălării ciudate. Părea o procesiune religioasă, o conferință la mare înălțime, cu vorbe rarefiate și goluri de aer dese și înfricoșătoare.

Seara, din terasa apartamentului în care dormise o vreme pe fotoliu, l-a sunat pe Ludwig Mc Deal. I-a răspuns imediat, de parcă îl aștepta.

–Știai că sun? Mi s-a părut că păzeai telefonul, a glumit el.

–Poate că da, i s-a răspuns.

–Bine, mâine după-amiază vin la voi, la Consiliu.

–Vom fi aici.

N-a mai continuat convorbirea, avea în fața lui o pagină colorată, dintr-o carte pe care o luase la întâmplare din biroul de jos al apartamentului. Care este povestea lumii, citea el, în care haosul se transformă într-un univers ordonat? Vine un zeu, separă aerul de apă și pământul de cer, iar oceanul se umple cu pești strălucitori. Dispar amenințările, pier pedepsele, nu mai există reguli, iar primăvara este tot mai scurtă. Nu mai există adăpost în fața vântului tăios, iar pietrele se adună în obstacole de netrecut.

Era și povestea lui, încurcată în zeci de gânduri amestecate, toată noaptea a visat un bărbat fără chip, cu plete căzute peste cap, acoperindu-l în întregime, care-i striga din întuneric: știi ce sunt alelele, ai aflat? Caută… S-a ridicat din pat și a coborât în biroul din living, era trei dimineața și afară răsunau niște rafale de mitralieră. A citit pe monitorul calculatorului că alelele reprezintă versiunile diferite ale aceleiași gene, iar o mutație genetică este, practic, o greșeală făcută în momentul copierii ADN-ului.

–Tu știi ce sunt alelele? l-a întrebat a doua zi, după prânz, pe Leonard Rici, primul dintre amicii întâlniți pe holul Consiliului.

–Nu-i rău, i-a răspuns, suntem pe drumul bun.

–Așa o fi, a mai spus profesorul Cristea.

Povestea lor despre studiul maladiilor genetice la nivel statistic, cum îi tot repetaseră, se umanizase între timp, iar Radu Cristea era pregătit să asculte și deslușirea de final. Nimic nu se mai mișca, doar jumătatea de soare spânzurată pe cer, care părea un doliu cenușiu și o boare ascunsă printre nori.

–Cred că ți-am mai vorbit dspre asta, a continuat Leonard, ceilalți doi nu apăruseră încă în laborator. Punctul nostru de impact, la care am ajuns, a fost teoria plasmei germinative a lui Weismann, care considera că imediat ce oul sau zigotul începe să se dividă are loc o separare a germenului sau a plasmei germinative de soma sau de corp. Transmiterea ereditară se realizează exclusiv de către plasma germinativă, care are o structură discontinuă, fiind alcătuită din determinanți. Aceștia sunt înzestrați cu capacitatea de a transmite caracterele organismelor de la o generație la alta.

Năucit, Radu Cristea aștepta aiurit și palid. Locul arăta ca și data trecută, decorat cu steaguri din hârtie, cu tablouri cenușii și cu un fel de altare, pentru dobândirea liniștei. Fixa decorul, cu priviri neutre, dorind să rămână așa cum era, mai ales că fețele din desenele colorate râdeau, dar nu puteau să acopere tristețea. I s-a mai spus că acele puncte discontinuie au fost introduse într-o analiză statistică, i-a vorbit despre un model matematic de reprezentare a amprentelor, a reținut numele unui rus, Goudkov, apoi despre sistemul care citește automat imaginea unei amprente,  ca pe o hartă în relief cu o anumită orientare.

–Aici, i-a șoptit agitat Leonard, a apărut minunea…

–Bravo, domnule… Înțeleg că din ea fac și eu parte.

–Așa sperăm, s-a grăbit celălalt să spună, pentru că în laborator au apărut și Ludwig și Francis Lewis, care l-au salutat zgomotoși, ca pe un prieten venit de foarte departe.

Iată, păreau să-i spună, e o zi care ne capturează trecutul, un truc pe care nimeni nu-l va înțelege. Plescăiau, scoteau tot felul de zgomote, ca niște câini veseli, bucuroși că le-a apărut stăpânul, nu-l mai văzuseră de multă vreme. Radu Cristea privea, visa, doar irișii i se mișcau haotic. Au trecut două ore, poate mai mult. Radu Cristea dădea impresia că-i ascultă, că înțelege, dar el se ascunsese în spatele ochelarilor lui progresivi. Imaginația îl purta pe sub ferestrele caselor din centrul orașului de acasă, se uita prin geamurile luminate și își închipuia tot felul de întâmplări. Trăia acele clipe printre animale fabuloase, mintea îi era plină de ele. Vorbea cu ceilalți trei numai pentru a-și lustrui cuvintele, ca și când ar fi șlefuit un obiect vechi, de colecție. Se întâmpla, din când în când, să-i reușească sunetele, deși simțea o grămadă de ezitări, de frustrări și invidii, apoi tresărea și făcea câțiva pași înapoi. Numai că savanții din laboratorul de genetică umană nu băgaseră de seamă.

–În concluzie, l-a auzit pe Ludwig Mc Deal, după ce afară încetase de mult ploaia de vară, noi dorim să facem câteva teste împreună. Avem toate datele ca să credem că, sub efectul hipnozei, pe baza unor informații anterioare primite de tine, acele discontinuități de structură îți vor permite să vezi înainte, să poți transmite informații despre ceea ar putea să se întâmple. Într-o lună, într-o săptămână sau, poate, numai o zi, asta nu știm…

–În sfârșit, a zis Radu Cristea, încep să înțeleg de ce m-a chemat marea Americă…

Cei trei au zâmbit, ușor încurcați. Erau scăldați în vorbe dulci, înotau de zor, arătau îmblânziți de virtuțile limbajului de după-amiază. Înțelegerea a fost semnată pe tăcute. Despre următoarele două săptămâni și experimentele care au avut loc, Radu Cristea n-a vorbit cu nimeni, niciodată. Un fel de moarte călătorea peste tot, purtând interminabile discuții cu călătorii întâlniți, era voioasă, plină de maniere alese. Nevasta lui încercase, într-o seară, să afle ceva despre ridurile apărute peste fruntea palidă a soțului ei, în acele zile. N-a primit decât ușoare urme de mirări și îndoieli și n-a mai continuat, știa că nu poate scoate nimic de la bărbatul ei.

La sfârșitul lunii iulie, au făcut o pauză de zece zile. Împreună cu prietenul din Rochester și doamna lui, pe care i-a găzduit în apartamentul din centrul capitalei americane, au bătut, la pas, orașul bântuit de căldură. Radu Cristea s-a simțit, în fiecare zi, stingher, mintea refuza să-i judece mai departe de colțul străzilor largi pe care se afla. E bine, își spunea, ca atunci când ești la ananghie să nu scoți niciun cuvânt, nici de rău, nici de altceva. Vorba este de argint, își amintea el dintr-o lectură veche, dar tăcerea este de aur… Îi plăcea să repete, îi dădea un aer de înțelept, peste moaca de filosof eșuat în capătul lumii.

 

Citește și

Dana NEACȘU, din AMERICA ei LA NOI ACASĂ ne spune câte ceva despre aceleași vremuri, doar Goe s-a schimbat…

 

Și Bogdan CERNAT, în CULTURA ECONOMICĂ ne plimbă, o vreme, pe spirala economică…

 

Despre indecizia politică, în vremea și vremurile ei, scrie Radu STATE, în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…

 

Vremea, vremurile? Nu spera și nu ai teamă, scrie Mihaela MARIN în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…

 

România mioritică sau vremea de ieri și vremurile de azi, despre ele în CULTURA URBANĂ, cu Pompiliu ALEXANDRU…

 

Despre vremurile de aici, scrie din LONDRA LA PAS prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN…

 

E prea devreme pentru vreme, afirmă categoric Puiu JIPA, în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…

 

Avem un invitat de onoare, marele regizor Constantin VAENI, care atacă vremurile, cu umor și încrâncenare, în rubrica nouă ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…

 

În PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, vă propune o incursiune în vremurile Bucureștiului de altădată Cătălina CRISTACHE…

 

În CULTURA ONLINE, profesorul Daniel TACHE scrie despre vreme și timp și i se pare că ne întoarcem la barbarie…

 

Din CALGARY, ÎN DIRECT prietenul nostru Radu TECUCEANU vă povestește despre curaj, în pas cu vremurile…

 

Mici REFLECȚII PEDAGOGICE, în pas cu vremea și cu vremurile, vă propune Alexandra VLADOVICI…

 

Distribuie:

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Flax Gopo Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro