INTERVIUL DE IANUARIE – Ochi în ochi. Concurența asta nesfârșită dintre realitate și ficțiune…

Șapte întrebări despre șapte întâmplări, cu doamna Ioana Pârvulescu

Interviu realizat de Gabriel Enache

 

Unu: Scrierea greșită a unui nume din lumea de azi poate să ducă la creșterea unei cărți, poate fi pretextul unei prevestiri care se transformă într-o stare de fapt benefică. Privirea intensă spre marginile timpului cunoscut poate crea personaje din alte vremuri. Vă mișcați cu naturalețe prin timp și printre oameni din epoci diverse. Dumneavoastră, autoarea, în ce timp trăiți?

Trăiesc pe ici, pe colo, în timpuri diverse, pe unde mă duce acest mijloc de transport cu combustibil neconvențional și ecologic, care e cartea. Și asta se întâmplă nu numai când scriu, ci și, mai des, când citesc. De fapt, ni se întâmplă tuturor când citim. Nu există carte a cărei acțiune să fie strict contemporană (de la publicarea ei, prezentul se tot îndepărtează). Dar când scriu despre alt timp, sentimentul părăsirii prezentului este mult mai deplin. Atunci e ca și cum ai  crea o lume cu totul, de la momentul când „ființă nu era, nici neființă”, ca în Scrisoarea I și în Rig Veda. Este partea cea mai creatoare din creație, dacă pot spune așa, atunci când nu numai că trăiești în alt timp, ci faci însuși timpul.

Doi: Se vede, în romanul Inocenții, firea de explorator, nerăbdarea de a cunoaște, se aude căutarea aventurii, adică plecarea atât de firească în bătaia săgeții. Credeți că zborul acesta poate fi desăvârșit, credeți că poate să fie dus până la capăt?

Ah, asta ar trebui să-l întrebați pe Horia-Roman Patapievici, pentru că el și-a intitulat o carte foarte frumoasă Zbor în bătaia săgeții. Probabil că nu. Săgeata rămâne în zbor sau cade cu mult înainte de a-și atinge ținta visată. Se pare că așa pățesc și pictorii: tabloul văzut cu ochii interiori nu e totuna cu cel văzut pe pânză. Cei mai mulți scriitori tânjesc, după ce și-au terminat cartea, tânjesc după varianta perfectă. Evgheni Vodolazkin, un scriitor care nu cred că a ratat vreo carte (vorbesc despre cele la care am avut acces) a spus că, după ce a terminat Laur, a plâns. Nu de bucurie, ci pentru că el sperase altceva, aspirase la mai mult. Nu pot să spun chiar că am plâns după ce-am terminat Inocenții (nici n-aveam timp de așa ceva, de altminteri, abia aveam timp să respir normal, darămite să plâng, pentru plâns e nevoie de timp), dar, oricum, aș putea vedea și un alt trup al acestei cărți, care, ca podul de piatră din cântecelul copilăriei (apare în roman), să fie „mai trainic și mai frumos”. Nu și alt suflet însă, sufletul e acesta, cel din carte.

Trei: Ați spus într-un interviu: Cutremurul numit poezie pleacă însă din suflet… Este poezia cutremurul care se încheie o dată cu ultima lui mișcare, sau replicile se fac simțite în continuare și fac așezarea completă a firii imposibilă?

Nu țin minte, dar vă cred pe cuvânt. A trebuit să renunț la ea pentru că am avut ghinionul să debutez în 1990. Un an atât de plin de proză și mai ales de teatru (cum ne-am dat seama mai târziu), încât a citi poezia unei biete debutante, una care așteptase zadarnic cu un volum scris pe la 20 și ceva de ani era într-adevăr o idee proastă. Dar așa s-a întâmplat și nu regret, deși n-am mai publicat poezie până în 2014. Precizez că nici la acest al doilea și ultim volum de poezie n-am avut succes. Cu toate astea, pentru mine poezia a fost și este o constantă. Citesc poezie și, dacă am ocazia, traduc poezie, fie și numai pentru mine sau, uneori, pentru studenți, dacă am nevoie la cursurile pe care le țin.

Patru: Într-un alt interviu (cu Marius Chivu, cred) ați vorbit despre plăcerea de a traduce poezie în gând, despre faptul că poezia îți dă această posibilitate. Cum este să călătorești cu un poem doar de tine știut până acum, până în momentul traducerii, iar la final de drum să îl dăruiești, să poată fi citit așa cum l-a ținut traducătorul lui, în gând, în limba pe care o cunoaște? Este traducerea o extindere a firii de explorator, de căutător care vrea să găsească și să dăruiască, să împartă?

Știți că nu m-am gândit până acum de unde nevoia de a traduce? Vă mulțumesc că puneți această problemă. Dar trebuie să precizez că îmi plac traducerile scurte și grele, sprinturile, nu maratonul. Poezia se încadrează foarte bine aici. Cred că ține mai degrabă de un instinct al armoniei, al căutării ecoului, în sensurile lui cele mai profunde.

Cinci: Scriind povestea unei voci, trăind efectiv în toate inflexiunile ei, ați reușit să scrieți o proză de o intensitate greu de cuprins, intensitate care reface, care renaște și reașază în mintea cititorului personajul real, pe doamna Monica Lovinescu. Este O voce proza care redă, prin fiecare cuvânt din cuvintele ei, puterea reală a unui simbol, a unui simbol cu care am fost contemporani, dar pe care, tocmai acest fapt banal l-a făcut greu de auzit pentru mulți dintre contemporanii noștri?

Da, am ales-o pe Monica Lovinescu pentru că, pentru mine, e o eroină și un om de o valoare exemplară. Simbolică, dacă vreți. De altminteri, cât s-ar fi bucurat să știe că persoane din tânăra generație, care n-au cunoscut-o, și-au luat-o ca model. Mă gândesc la Cristina Cioabă și Astrid Cambose, de pildă. Cristina mi-a mărturisit chiar că de multe ori se gândește ce-ar fi spus sau ce-ar fi făcut Monica Lovinescu într-o împrejurare sau alta. Asta înseamnă că i-a devenit reper. Deși îl prețuiesc pe E. Lovinescu pentru multe lucruri, voi spune sincer că Monica Lovinescu mi se pare că îi e, în multe privințe, superioară, chiar dacă ea nu a intrat, ca el, în canonul literar românesc. Dar a făcut mai mult de atât: a intrat în canonul nostru sufletesc, măcar al unora. Intensitatea pe care ați simțit-o cred însă că vine din altceva: am pus în acest personaj esența mai multor femei extraordinare pe care le-am întâlnit, câteva din familia mea, apoi Annie Bentoiu și, desigur, protagonista însăși.

Șase: Unde credeți că, astăzi, ați mai putea să vedeți, să auziți, să simțiți incertitudinea vieții care începe vineri și firescul viitorului care începe luni?

Unde altundeva decât în paginile celor două cărți? Mi-ați ridicat mingea la fileu, n-am ce să fac!

Șapte: Într-o eventuală carte a răspunsurilor, ce i-ați răspunde lui Iona, dacă v-ar întreba: Cât din mine și din Dumnezeul meu, și din tot ce s-a prevestit, s-a așezat pentru totdeauna în cuvintele tale?

Lui Iona cel adevărat – dacă a existat? Eu, desigur, cred că a existat. I-aș povesti cartea mea, felul meu de a-l înțelege și l-aș lăsa pe el să-mi spună răspunsul. Aș fi nespus de fericită să constat că măcar unele lucruri le-am ghicit deplin și m-aș bucura și mai mult să aflu care este povestea reală a altora. Concurența asta nesfârșită dintre realitate și ficțiune, mereu altfel încheiată (de cele mai multe ori câștigă realitatea, dar uneori cea care rămâne, care rezistă, care se impune e povestea), concurența asta, deci, face ca lucrurile să fie atât de frumoase pentru scriitor și cititori deopotrivă. Iar efortul scrisului să merite făcut.