PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Drapaje

  1. La Pieta

„La Pieta” (cu accent pe „a”) este o sculptură realizată între 1498 și 1499 de Michelangelo Buonarroti, pe care o puteți admira expusă în catedrala San Pietro din Vatican. Este una dintre lucrările emblematice ale Renașterii italiene și, fără îndoială, o capodoperă a culturii universale. O lucrare de asemenea importanță a făcut, evident, obiectul unor studii aprofundate, ce analizează pe toate planurile magistrala operă de artă, în aceste cîteva rînduri vreau să mă opresc asupra unui singur aspect, relativ  marginal, al acestei sculpturi, și anume asupra drapajului, asupra veșmîntului Fecioarei Maria. Sculptate în marmură de Carara, faldurile bogate ale materialului ce o acoperă pe Maria reprezintă expresia unui trup ascuns și fundalul unui Isus dezvelit. Simultan acoperămînt al mamei și așternut al Fiului, drapajul îmbracă o figură și o susține pe cealaltă, naturalețea geometriei acestei medieri face ca piatra să pară maleabilă precum țesătura pe care o descrie. Este plină istoria artei de exemple sublime de drapaj de la sculpturile de pe frontoanele Partenonului (sec IV î. e. n.), expuse acum în British Museum, ce au constituit modelul recuperat de Renaștere, pînă la „Cristo velato” din Napoli sculptat la jumătatea sec. XVIII ce reprezintă manierismul formal al drapajului clasic. La Pieta este într-un fel mai importantă pentru că descrie o suprafață ce nu este doar o acoperire, un înveliș unificator ci și un plan de separare, o fractură. Imaginea votivă a pietei a apărut în secolul XIII în spațiul german și s-a extins treptat în Europa existînd ca temă de reprezentare inclusiv astăzi. De la Rottgen Pieta (c. 1300-1325) pînă la Pieta după Delacroix (1889) a lui Vincent van Gogh și mai departe pînă la variantele contemporane ale acestei teme, parcursul pieta poate fi analizat și ca un studiu istoric asupra drapajului.

 

  1. Christo

Așa zisele „culturi mici”, cum pare a fi și cea românească, au un complex de inferioritate față de „culturile mari” și în mod nemărturisit speră, parcă la fiecare pas, recunoaștere și acceptare de la mult mai spectaculoasele lor surate. Astfel de momente de aliniere între patosul local și cel universal, strunit de marile cetre culturale sunt evenimente rare, dar atunci cînd se petrec sunt imediat asumate de micile culturi cu paternitatea solemnă a destinului împlinit. Indiferent de origine, lucrurile cu adevărat bune devin universale. Cum românii l-au avut în prima jumătate a secolului XX pe Brâncuși, așa l-au avut, mai recent, bulgarii pe Christo. Christo Vladimirov Javacheff (1935-2020) și soția sa Jeanne-Claude Denat di Guillebon (1935-2009) cunoscuți colectiv sub numele Christo și Jean-Claude și-au găsit un loc unic în arta contemporană cu amplele lor proiecte temporare de „înfășurare” executate la o scară nemaîntîîlnită. În 1995, pentru două săptămîni, Christo și Jean-Claude au ținut Reichstag-ul (parlamentul german) „îmbrăcat” în 100000 de mp material textil argintiu, legat cu 15 Km de frînghie albastră. Artiștii au avut nevoie de 25 de ani pentru a convinge statul german (în formele diverse pe care acesta la avut pe parcursul perioadei) să le permită execuția acestei operațiuni. Au fost estimați circa 5 milioane de vizitatori direcți, veniți să admire sau să strîmbe din nas la acest eveniment. O astfel de expresie artistică, denumită de unii critici „revelare prin ascundere”, nu poate fi cumpărată, nu poate fi vîndută, nu poate aparține nimănui, nu poate fi orchestrată într-un alt context, nu poate produce conversația publică a temei într-o altă formă. Este expresia perfectă a instalației de artă publică, Christo și Jean-Claude nu acceptă sponsorizări sau bani publici, întreaga lucrare este finanțată din vînzarea documentației de proiectare, a schițelor și colajelor conceptuale, singurele elemente înrudite lucrării ce pot fi expuse și comercializate, după fiecare astfel de acțiune artiștii își plătesc toți colaboratorii și subantreprenorii după care rămîn de obicei faliți dar pregătiți să înceapă un nou proiect. Acoperirea unei forme cu o suprafață care aproximează respectiva formă, poate fi o meditație interesantă pe marginea relației dintre percepția tegumentului și substanța pe care o ascunde. Dacă nu vă grăbiți, vă recomand o emisiune TV ușoară, din acea perioadă, dedicată lucrării https://www.youtube.com/watch?v=xhJvxkuwJXI .După „dezvelire” Reichstag-ul a fost restaurat conform proiectului arhitectului britanic Norman Foster în forma în care există și astăzi, încheind astfel perioada de ruină a clădirii și simbolismul nefast al anului 1933.

 

  1. Haute couture

Diluarea culturii face ca descrierea valorii de semn într-un sistem al obiectelor (Jean Baudrillard) să devină din ce în ce mai rudimentară. Memoria distorsionată și răbdarea redusă a consumatorului contemporan favorizează logo-uri și tipare cu recunoaștere instantanee, de aici valoarea de piață remarcabilă a unor brand-uri ca Louis Vuitton sau Burberry. Nu comentez calitatea fizică a produselor acestor mărci, materialele și tehnologiile utilizate în fabricarea lor sunt specifice categoriei premium. Nici la capitolul design lucrurile nu stau tocmai rău, dar valoarea de schimb a acestor obiecte nu rezultă din competențe tehnice sau de design ci din poziția pe care astfel de brand-uri o ocupă în economia atenției. Cînd mă gîndesc la modă de vîrf nu pot să nu includ propuneri serioase ale acestui domeniu ca Dior sau Saint Laurent, sau alternative serioase la propunerile serioase ca Vivienne Westwood sau Alexander McQueen. Cred că putem extinde considerația fenomenului fashion și asupra unor elemete de subcultură urbană ca Off White, Bape sau Supreme sau asupra caracterului pur tehnic a unor mărci ca Acronym. Trebuiesc luate în considerare și multitudinea de produse artizanale sau a celor cu reprezentare etnică. Dacă aș porni însă de la noțiunea de drapaj, de la geometria obiectului, de la forme de expresie întradevăr inovative, de la arta croirii unui material în jurul anatomiei umane aș pune la început de listă reprezentanții unei școli de design ce importînd cultura europeană a modei au reinterpretat-o în moduri cu totul surprinzătoare: Issey Miyake ( https://www.isseymiyake.com/en/), Yoshi Yamamoto ( https://www.yohjiyamamoto.co.jp/en/ ) sau Rei Kawakubo ( https://www.comme-des-garcons.com/ ), există evident și curaj euro-american în acest sens: „băieți răi” ca Rick Owens ( https://www.rickowens.eu/en/RO ) sau Dries van Notten (https://www.driesvannoten.com/), geometrii noi Dzhus (https://www.irinadzhus.com/collections), fashion parametric Iris van Herpen https://www.irisvanherpen.com/), branduri misterioase ca Acne (https://www.acnestudios.com/eu/en/home) sau Maison Margiela (https://www.maisonmargiela.com/ro), pentru a menționa doar cîteva. Desigur în cazul tuturor exemplelor mă refer la întreaga lor carieră și nu doar la ultimul sezon A/W sau S/S.

Toate numele de mai sus au un prestigiu care se tranzacționează foarte scump. În rarele momente cînd am făcut eforturi materiale serioase în numele vanității, dintre cei citați, mi-au părut convingători în special designerii japonezi, față de restul sunt în poziția unui observator/admirator distant.

ROBERT  MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană

Distribuie:

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro