Există oare normalitate absolută? Nu e normalul, ca și binele, ceva relativ? Nu-și trăiește fiecare, în funcție de mentalitate, normalul țării lui? La venirea mea în Canada, în 1982, am avut un dialog cu șefa mea de atunci, o franțuzoaică din Franța, pe care o întrebasem de ce „r”ul în limba franceză e rârâit și nu normal, așa cum îl pronunțam eu. Iar ea a râs si mi-a spus că „r”-ul meu era cel anormal și că, dimpotrivă, cel al limbii franceze e cel adevărat!
Altă întâmplare: la câteva luni după venire, îmi depusesem în seiful de la bancă actul de naștere, pentru a nu-l pierde. Nu aveam mașină, făceam toate drumurile cu autobuzele și metrourile. Îmi căutam serviciu și mi-a trebuit într-o zi, de urgență, actul de naștere. M-am dus la bancă, am explicat situația și am rugat să mă lase să iau din seif actul. La ghișeu era o funcționară care mă cunoștea deja. Mi-a cerut o legitimație. În Canada, legitimația e permisul de conducere auto. Nu aveam. Și nu aveam la mine niciun alt act care să demonstreze cine sunt. Eram grăbită și, cu toate că funcționara mă cunoștea, nu m-a lăsat să umblu la seif. N-a mers nici cu bacșiș (a fost jignită că încerc s-o cumpăr), nici cu alte argumente. A trebuit să mă duc acasă, să iau pașaportul și să revin, lucru care a întârziat totul. Am învățat atunci că normalitatea în Canada e stricta respectare a regulilor, cu care, la început, nu eram de loc obișnuită! Aici, pentru orice: obținere de permise, acte, vizite la doctor, ba chiar și în unele magazine alimentare, se dau numere de ordine și nu există nicio excepție, ești chemat numai când îți vine rândul.
Mi-am adus aminte de toate acestea în urma unei lecturi recente: cartea Ogio-san de Ioan Timuș. Cartea e scrisă de peste jumătate de secol și este o descriere plină de farmec a contactului autorului cu Japonia. Citind-o, mi-am recunoscut propriile nedumeri la întâlnirea fenomenelor care unui european i se păreau anormale, dar care, pentru cei de pe alt continent, erau firești. De exemplu: în Japonia plouă foarte des și toți au umbrele pe care le poartă cu ei. Ele sunt mari și au spițe de lemn. Când nu plouă, sunt purtate închise, ținute de vârful lor, unde e fixat un belciug special în acest scop. Japonezii au fost foarte mirați văzând că europenii, când nu plouă, țin umbrela invers, adică de mâner.
Alt exemplu de mentalitate diferită a japonezilor comparată cu a europenilor este cea a vânzării obiectelor. Cartea povestește cum o europeancă intră într-un magazin de antichități, vede un porțelan care-i place și întreabă de preț. I se răspunde: 10 yeni. Ea, ca să obțină un preț mai mic, spune că de fapt vasul nu este prea frumos și că nu merită prețul respectiv. Japonezul, jignit, pune vasul la locul lui și încetează discuția. Europeanca, prietenă cu autorul cărții, îi povestește acestuia întâmplarea. Autorul, deja familiarizat cu mentalitatea japoneză , pune cu ea un pariu că el va putea obține un preț redus. Intră în magazin, admiră totul, face complimente, se așază cu proprietarul la ceai si are numai cuvinte de laudă. Apoi cere acel vas, îl examinează atent și întreabă de preț. Același răspuns, 10 yeni. Cumpărătorul se miră și spune că așa frumusețe de vas ar trebui vândut cu un preț mult mai mare. Proprietarul japonez, încântat, răspunde modest că nu e chiar așa de valoros și-l întreabă pe client dacă vrea să-l cumpere. Acesta răspunde că ar fi fericit să-l poată lua, dar că, din păcate, are la el numai 5 yeni. Vânzătorul i-l vinde la acest preț. Pariu câștigat! Concluzia autorului: la japonezi nu vânzătorul laudă marfa, ci cumpărătorul.
Un alt domeniu în care normalitatea e diferită pe diverse continente e ținuta vestimentară. Când am venit în Canada, de pe balconul meu vedeam terasa de la parter a unui bloc învecinat, unde vara mâncau două doamne grase şi în vârstă. Ambele erau îmbrăcate în șort și tricou, ținută comună de vară, indiferent de vârstă, sex, ți greutate. Nu se ascund imperfecțiunile corporale. Expunerea corpului adult, chiar gras, nu atrage atenția nimănui. În schimb, copiii, de când sunt bebeluși, poartă costume de baie: băieții au chiloței, fetițele au costume întregi, care le acoperă și pieptul.
Aici încă e bine, mi-am spus după ce am citit cartea menționată. Japonezii consideră că nu trupul trebuie ascuns de vedere, el fiind un element al naturii, ci numai gândul trebuie ascuns. De aceea, citeam în carte, ei nu se jenează să umble goi, dar ascund cu mare atenție tot ce gândesc. Drept care noi spunem că japonezii sunt ipocriți. Am avut la laborator un coleg japonez care lucra pe ascuns. Abia după lectura cărții l-am înțeles.
Concluzia? Nu știm niciodată unde e normalitatea, drept care îmi place felul în care se folosește pe continentul american termenul normal. Vrei să comanzi o cafea normală – din zecile de feluri existente – spui regular coffee și asta lămurește tot. În fine, aproape tot, pentru că și regular (obișnuit) poate diferi de la un caz la altul.
Veronica Pavel LERNER este născută la București, a studiat la Facultatea de chimie, Univ. București și a emigrat în Canada, în 1982, la Montreal (1982-1997), apoi lângă Toronto, unde se află în prezent; poetă, jurnalistă, membră UZPR, ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), MWG (Mississauga Writers Grop), autoare a 12 cărți – 3 de poezie, 9 de proză scurtă (2 în limba engleză); colaborează la reviste din România, Canada, Irlanda, ș.a. și e prezentă în antologii în România și Canada (în engleză)…
Facebook
WhatsApp
TikTok
