S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
să nu adormi
mai am să-ți spun ceva
am vînat cerbi și aquile
ca să știi
am urcat pe niciunde
apoi te-am privit
și doar am murit
în felul meu descompus
am băut toată sticla de vin
și pe cea cu otravă
doar să mă privești
cît de penibil eram
și cît de departe mi-era starea de bine starea aia în care nu mai contam cînd ideea de tine mă muta vrînd-nevrînd spre atît de departea copilăreală
nu-i așa că nu-i trist
nu-i așa că e viață
dacă vom adormi
pe rînd
nu uita să îm spui
că am vînat
știi tu ce
(pe undeva totul)
2.
cînd cuvintele nu mai au aripi
și se prăbușesc
cînd oboseala naște copii orbi
de-abia atunci știi
că a venit timpul să pleci
pe alt drum
să-ți faci un trecut nou-nouț
la urma urmei
viața este o adolescență continuă
fără punct fără virgulă
(viitorul de adineauri)
3.
îți auzeam pașii prin ploaie
te zăream prin vitrinele mici
niciodată aievea niciodată aici
auzeam cum treceai adormită prin ploaie
păpușari vinovați de urmări
ne toceam în dorințe nebune
fără să știm a ne spune
că eram păpușari vinovați de urmări
(de demult)
Mircea DRĂGĂNESCU
Himera de alături
1.
Metamorfoză
Locuiesc de mult acest tavan
şi podeaua vopsită în albastru
singurul meu cer în care paşii voştri sunt
ia răsuflarea mea plăpânde păsări
migratoare…
şi pe fereastră în clipa spartă parcă plouă
înspre vederea ochiului holbat
la iarba care asudă iarăşi…
roua…
2.
Fără de prihană zidurile erau
pe câmpul verde dezgropate
puțin ruginite de sânge
neîntregi şi crăpate
fără de prihană martori ai nimănui
ziduri întrupate în carnea de ierburi
şi-n carnea albastrului
puţin ruginite de sînge
acoperind în cădere întâmplătoare
un humerus un stern şi-un frontal
o fragilă îngândurare
întreruptă brutal….
fără de prihană aripa mortii-nvelindu-le
fără de prihană ochiul însingurându-le…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Haiku
1.
Zbor
Aripi de fluturi
deasupra cabanei
ploaie de vară
2.
De seară
mentă cu povești
licurici sub pleoape
Șeherezadă…
3.
Ku
Florile seringi
Kulori Ku pălărie
o petală Kusută
4.
Joc
Nuferi și ape
rigă a omizilor
crisalida Za
5.
Opus
Floare de lună
dimineață tăcută
protoepocă
6.
Peisaj
caiși guralivi
sonete sidefate
râde o fată
7.
Azi
Tămăduire
vase, stele de humă
ploi de lumină
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Septembrie-nceput
Se-aude discul
vechi învârtindu-se
în gol, repetând aceeași
bine-cunoscută serenadă
pe care diminețile de vară
ți-o aduceau cu aburi
de cafea. Degetele, cu mintea
lor autonomă, băteau poeme
la mașină și libertatea
amplă se putea citi printre
rânduri, acolo unde cerneala
părea să străpungă hârtia
sub impulsul forței cuvintelor.
E praful neșters de săptămâni
sau poate de veacuri
pe file și printre imagini,
se-ascute pe piatră, cu grijă,
tăișul nostalgiei. Mai vine,
mai pleacă la drum fără
bilet și fără destinație,
dar calea o ghicește mereu
înapoi, între contururile
unei cești albastre, pe buzele
căreia se-așterne auriul.
2.
Periplu
Ai umple-o căruță cu taine
și saci de clipe adunate, ai
lua cu tine un murg de nădejde,
vechi prieten prin rău și prin
bine și-ai porni la drum, depănând
vechi amintiri despre ceva ce n-a fost.
Ai trece în taină pe-acasă, să-ți
vezi bătrânii dormind liniștiți
și pruncii bălai cum descoperă viața
acum, când nimic nu-i poate atinge.
Ți-ai încărca desaga cu imagini
culese te miri când și unde,
să-ți țină de hrană când sufletul
are nevoie, să-ți fie icoană când
nu mai știi-n ce să crezi și cum
să-ți rostești rugăciunea.
Ai merge nomad, cu casa în
spate, privind mereu înainte
și, pășind mai departe, perpetuu
să-ți cauți pornirea.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
Găsești răspuns doar înlăuntru-ți.
Ferestrele s-au preschimbat, pe nevăzute,
-n oglinzi. Ca într-o piață a vieții
și-a morții, cu aceeași monedă, cumperi
și vinzi. Dar nu ești singur, precum
adesea te sperii. Ce crește în tine,
în afara-ți descrește. În dosul hîrtiei
pe care scrii, stă Celălalt și citește.
2.
* * *
cînd mori
treci tot prin inimă
aşa cum o încăpere
nu se poate goli
de ea însăşi
decît prin gaura cheii
chiar dacă are
toate ferestrele
larg deschise
3.
* * *
Eu şi Celălalt – doi sălbatici
ce se privesc, întîia oară, în oglindă.
Eu sparg oglinda,
convins că vrea să îmi fure chipul.
Celălalt adună cioburile, să poată reconstrui,
mai târziu, lumea distrusă de mine.
Într-o zi, am tras o săgeată în soare
şi el a sîngerat ca un războinic.
O vreme n-a mai ieșit pe cer.
Mi-a fost teamă de întuneric,
dar Celălalt m-a ţinut de mînă ca pe
un orb adevărat, deşi îmi cunoştea vina.
Am vrut să înec luna
şi i-am legat o pietricică de picior.
Celălalt a făcut-o să plutească pe ape.
Am încercat să-mi ucid stăpînul
cu un fagure de miere otrăvit.
Celălalt, prefăcut într-un roi de albine,
l-a alungat, împiedicîndu-l să guste din el.
Şi cîte altele! M-am săturat! Vreau să
mă lepăd de Celălalt, să-l izgonesc, să nu-l mai
simt sub piele. Viaţa mea să nu mai semene
cu un pod de cale ferată deminat
în fiecare noapte de un somnambul!
Urlu. Celălalt, liniştit, mă priveşte.
De ce, Doamne, simt că fără el nu aş fi decît,
pe fundul apei, o jumătate de peşte?
4.
* * *
Nu aştept nimic. Vii tu,
femeie, înşelătoare ca luna pe cer ziua.
Chiar dacă ai rupt piciorul păsării,
ea tot nu va şchiopăta în zbor, îmi spui.
Eu tac. Înlăuntrul meu se prăbușește un pod,
se părăseşte un stup, se aleargă o herghelie.
Mă simt un călău în legitimă apărare, o albină
pe floarea din hîrtie de la poarta Raiului,
un strop de lapte supt, pe furiş, de la mama.
O cascadă de îngeri e acum viaţa mea.
Ce cuvînt îi va opri căderea?
Oare nu eşti tu acela care,
altădată, a eliberat un porumbel alb
dintre coapsele femeii sale? mă întrebi.
Eu tac rotund. Am băut şi vinul şi apa.
Nu aştept nimic. Nici măcar moartea.
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Anotimpuri
Doare toamna,
Cu frunze arămii care nu zboară
În ritmul melodiei tale preferate,
Cu stropi de ploaie de care te împiedici
Și care îți controlează dansul.
Doare pseudolibertatea artistică.
Doare iarna
În care, amorțit, fără vorbe care să te încălzească,
Privești spre calde idealuri
În timp ce peste tine se aștern straturi groase și reci
De păcate albe
Care parcă nu se mai topesc.
Doare pseudovisarea.
Doare primăvara,
Cu razele ei încărcate de a mângâierii așteptare,
Care trezește la viață totul,
În afara de tine,
Cu așa-zisa ei energie
Ce de fapt te secătuiește.
Doare pseudoviața.
Doare vara,
Are iz de schimbare nereușită
Și pofta de a te îngheța
Pentru a te putea consuma pentru mai mult timp.
Are puterea de a te convinge
De tot ce nu-i real,
Dar nu are puterea să vadă
Că nici tu nu ești, nici convins și nici real.
Doare pseudocredința.
2.
Somn
În sfârșit te poți întinde
Pe-al tău pat de sticlă
Pe care mereu îl întâmpini cu un oftat
Aruncat devreme prea târziu.
Îți cauți odihna printre ale sale timide zgârieturi,
Printre cioburile ce îți țin loc de pernă,
Și visele în culoarea închisă a podelei
La care te holbezi,
Prea obosit pentru a-ți putea închide ochii acaparați
De amintirea cerului de deasupra ta,
Atât de mare, dar imposibil de văzut
De pe fundul prăpastiei în care ți-ai pus ființa la culcare.
Noaptea cedează iar
Sub greutatea pleoapelor tale deschise,
Și nu te mai poți odihni
Învăluit de îmbrățișarea sa protectoare,
Deci adaugi încă o zgârietură și încă un ciob
Printre care să îți cauți,
Fără rezultat,
Odihna,
Încă un vis prins în culoarea podelei
Și amintirea încă unei bucăți neexplorate din cer
Pe care speri să o atingi odată ce reușești să adormi
Pe patul tău de sticlă.
Și te întinzi iar,
Sperând la orice fel de somn ar vrea noaptea să îți dea,
Și îți irosești șansa iar,
Oftând devreme prea târziu.
Constanța POPESCU
În trenuri albe
1.
Examen amânat
Poveste la capăt de rând, o naștere,
miracolul e iubirea,
viața o improvizație zilnică,
pe hârtia arsă la limita dintre da și nu…
scrum cu miros de păcat,
de dor și de miracol amânat,
bătrân.
În sertarul cu amintiri
spălate, fardate, o emoție transparentă
ultima, dinainte de potop,
miroase încă a început…
Femeile răscolesc prin sertare,
mai adaugă un zâmbet, colorând amintirile
și șterg tristețea cu o rugăciune.
Cine sunt eu? Tot caut niște pași
împletiți cu ai mei,
Examenul pe cărările anotimpului,
amânat până la capăt,
mă lasă să-mi pregătesc replica
într-o sală goală, spectatorii
șlefuiesc alte începuturi.
Pe tine nu te inventasem, nu te căutam
dar știu că mă așteptai…
2.
Literă mare
Am toamna prin toate buzunarele,
niște muzică veche pune lacăt mirărilor,
eram frumoasă la începutul primăverii,
rugăciune și popas printre răspunsuri
la întrebările restante.
Eu și Tu Doamne ne privim ochii.
Plătesc impozit pe bucurie,
stii, cărțile mele au paginile netăiate,
coperțile mă feresc de păcate,
iubirea obligatorie printre anotimpuri,
împrumută gust de tăcerea singurătății…
Puteam fi prag și rost,
printre cuvinte, literă mare la început
de rând.
Diminețile sunt nesigure,
cafeaua nu șterge insomnia
și visul în care așteptam…
de câteva vieți.
3.
Pragul tăcerilor înalte
Pulsează întrebările, sub unghii au rămas
îmbrățișări, sângerează atingerea,
amintirea e mai rece ca ieri.
Nu contorizăm iubirile,
astăzi se truchează orice,
doar emoția se așază cu fața la perete,
o alungi la un capăt de gând,
până se face întuneric între noi.
Rugăciuni, clopote sparte,
Dumnezeu așteaptă, asta e menirea lui,
noi tropăim în cursa preplătită,
nimicul e același, mutăm zilele
și număra-vom secundele…
iubiri în buzunarul ceasului, înghesuite
sentimente suprapuse, fac ordinea de zi
mai grea.
Timp cu miros de vechi, se strecoară
prin părul meu, îmi numără ridurile
și cuta de pe frunte e azi, mai conturată.
Pe stradă tristețile se țin de mână,
întunecă dimineața
și pragul tăcerilor e mai înalt…
Vali NIȚU
Floare de iris
1.
Nu voi uita să nu uit
lângă tine
curg clipe de lumină
şi-mi odihnesc mâna
în fiecare cuvânt
ce seamănă cu atingerea degetelor
peste superbe dorinţe
mereu te visez în braţele mele
curioase de culoarea părului
şi de cerceii albi
din argint
respirăm dimpreună iubirea-petale
dinspre mâine privirea-dor
spre tine iubito
iubirea-munte
nimic nu-i fără rost şi rătăcit
în curcubeul anotimpurilor
ne trăim bucuria
femeie ultimă.
2.
Inima descheiată la nasturele toamnei
este vremea frunzelor arămii
acoperite cu alb
chem vântul din cuvinte
ecourile paşilor se desprind atent
şi te găsesc în vers
cu mângâieri catifelate
femeie din al meu timp
te voi iubi mereu cu puritate
în metafora dorinţei
genele serilor albastre te aşteaptă
visele prind aripi
am atâta nevoie de tine
aripa mea
din pragul unei vieţi
acum trăite
nu şoptite-ntr-o carte.
3.
Așteaptă-mă-n parfumul tău
am deschis braţele minţii
să mă pot învârti cu tine
într-o roată de lumină
şi am descoperit zborul
am pus la picioarele tale
rămasul meu de viaţă
femeie specială
trăieşti cu majestate
şi mă porţi cu privirea albastră
în mersul pe fiecare treaptă
spre şoaptele din fiecare dimineaţă
eşti fântâna
din care-ncerc să-mi potolesc setea
beau
şi-mi este tot mai sete
deschid ochii şi-ţi văd părul roşu
îmi e din ce în ce mai dor
de culoare
când buzele tale
uitate-n sărutul de pe mine
trăiesc iubirea
unica mea splendoare.
Alexandru SANDU
Alte taine
1.
Aievea
ce relație o fi
între gând și sentiment?
ca între noapte și zi
se atrag și se succed;
gânduri, doruri, vise,
toate
stau în mine ca-ntr-o pungă
vor să zboare, să înoate,
doar la tine să ajungă…
Out amongst the stars and the stones
Every kinda fortune gets old
Every kinda line is gonna come back to me
Just as I go
2.
To be…
despre melancolie și alți demoni
caut pricină azi
deși răsfățat la ora cafelei
de exuberanta făptuire a unei inimi
m-am încurcat conjugând verbul a fi
la timpul inefabil
Teodor Constantin BÂRSAN
Aceleași lacrimi
1.
Nebunie
Nu se știe de la ce s-au luat…
Le-a șoptit un cuvânt două, trei
Veninoase,
A trecut ca un zvon…
Alții s-au umflat de datorie civică și justiție socială,
Iar alții mai trepăduși au zis să nu se opună…
Și uite așa i-a făcut să se vadă unii pe alții ca pe niște criminali, tâlhari, bandiți…
Omori planeta! striga unul de la etaj, fără mansardă,
Nu mai omorî văcuțele, răspunse altul,
Nu mai topiți băi calota glaciară, nenorociților,
Stinge lumina aia!
Nu mai consuma atâta apă,
Mașina e o armă de distrugere în masă,
Dacă nu ai de electrică, stai acasă sau du-te pe jos…
Nu mai bea lapte, că traumatizezi văcuțele!
Lasă grătaru, că împuți planeta,
Nu mai ambala mașina,
Stai fără curent,
Unde pleci mă, stai naibii acasă, nu ai văzut cât poluează avioanele,
Pune vaca aia la slăbit, că bășinile ei omoară planeta,
Vaccinează-te bă, că omori lumea!
Nu te vaccina cu aia bă, că omori lumea
De la englezi, trădătorule…
Ia bă, Johnsone, că omori lumea,
Fă-l și pe-al doilea, că omori oamenii, băi nazistule,
Nu mai mânca bă văcuța, că topești ozonul,
Nu mai mâncați iarba, că topiți văcuțele,
Nu mai fumați, că omorâți stratosfera,
Viața acvamarină, gazonul și coralii…
Unde te duci bă la biserica, să blochezi traficul?
Să împrăștii germenii, bacteriile, microbii, gremlinii, garguii, Leviathanul, monstrul din Loch Ness?
Criminalule…
Băi primitivule, stai acasă băă,
Scoate steagul înțelegerii și întrajutorării inter și poli multi sexuale și gender pe fereastra și aplaudă bă banditule, fobofob ce ești,
Marș la marșul fericirii cu forța!
Banditule,
Huliganule,
Element antisocial!
Anti elementarule,
Fii woke bă, fascistule!
Fii ca noi bă, prostule!
Marginalule,
Rezidualule,
Banditule,
Criminalule,
Și uite așa strigau ca descreierații unii la gâtul altora,
Toți la fel de toleranți și deschiși la schimbare,
Într-o îmbrățișare caldă, cu pumni și picioare,
Fiecare dornic să dovedească că-i mai bun mai woke, mai luminat, mai progresist…
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
hai
să ne despărțim, iubito,
azi
ultima oară
pentru ca mâine,
când te voi îmbrățișa
din nou
sa fim deja despărțiți
și să nu ne mai doară…
2.
cu ea sunt fără timp
Ea are ochii atât de mari
încât in ei încape o girafă in picioare,
o bucățică de cer înstelat
și o pătură
pe care să stau eu, in savana ei,
culcat.
Ea se îndură
si de aceea dă drumul la leoparzi și la lei
să muște din mine,
ca niște secunde
pătate cu buzele ei.
Stau mult cu ea
pentru că ea lungește și scurtează timpul după cum vrea.
Apucă după-amiaza în mâini și o descântă și o alintă
și o lungește și o turtește
ca pe o plăcintă
și după ce îi dă drumul din mână,
după amiaza ține mai mult,
ține
aproape o săptămână.
Pe urmă, când deschide ea pleoapa,
peste mine vin soarele
și apa
și mă țin plutind pe spate.
Atunci ea se apleacă, își scufundă mâna-n timpul meu
și cu o mișcare șireată
îl trage
și mi-l scoate.
Ioan VIȘTEA
Ha! Ha!
1.
despre peisaj și despre introducerea epocii în peisaj
lui Jean Dumitrașcu, căruia îi respect admirația
necondiționată pentru prolificul Adrian Păunescu.
mai înainte de a o lua la sănătoasa,
peisajul se lăsa cu ușurință descris
printre treceri la nivel,
stîlpi de treioptzeci și coline.
el însuși scria manuscrise
lipite în grabă pe ferestrele
cursei cu navetiști somnambuli și marfare.
în anul acela,
regele șepticului, șeptelului, era gol
în palatul cu clești, de cleștar.
surdo-muții făceau gălăgie,
iar noi, ca hîrciogii, provizii cu aer
bun de respirat.
în anul acela,
se inventase acordul global.
în anul acela,
tona de oțel
stătea în echilibru precar
pe cap de locuitor,
dar stătea!
cînd ne așteptam mai puțin,
o masă de aer cald, mediteranean,
năvălise în inimi,
la ”meteo”.
cum spuneam,
mai înainte de a o lua la sănătoasa,
peisajul se lăsa cu ușurință descris.
peisajul însuși scria manuscrise.
un mahăr al poeziei,
ne îndemna de zor,
să ne iubim pe tunuri.
zis și făcut!
era o idee mortală.
ne-am iubit ca disperații
pe țeava tunului,
pe afeturi de tun,
pe ghiulele.
focoși,
ne-am iubit
pe focoase.
ce altceva mai bun
aveam de făcut
tovarăși?!
puțin a lipsit
ca, tot el,
să comande și „foc”!
2.
ULTIMA ARSURĂ
lui Paul din ținutul ultramarin
E țărmul mării un ghioc în care
vin fauni îngerești ademeniți de unda,
ce sparge-n piept, nemărginirii, munți de sare,
și unde veacul durează cît secunda.
Stau pe hotarul cadavrelor marine: Printre alge,
nisipul îmi așterne clepsidre la picioare.
Văd peste umăr, ca steaguri fluturate pe catarge,
tristețea-mi agățată de tivul butonierelor solare.
Ce vînt din miază-noapte pe mal m-a debarcat,
martor să fiu dezastrelor lichide?
Din care țară vin uituc și resemnat? Ce neștiut păcat,
pe nebunești cadrane, cercul îmi închide?
Sînt mut pe țărm. Marea strivește înțelesul vorbelor pe gură.
Ia foc pămîntul tot în globii oculari.
Înger diliu, auzi? E cîntecul sirenei ultima arsură,
mai înainte să-ți iei zborul, din mine să dispari.
Facebook
WhatsApp
TikTok
