Gândul de joi – Radu Stochiță: “Egalitatea de șanse pe care o avem este relativă”

Distribuie:

Citeam la prima oră a dimineții un articol al unui coleg de la Gazeta Dâmboviței.

Terminând și ultimul paragraf, am simțit nevoia să încep a scrie pentru a arăta și o opinia mea față de discursul educațional la care foarte mulți oameni aderă. Ideile propagate sunt bazate pe individualism și o responsabilitate personală ieșită din comun, în care statul nu are nicio vină când cineva ajunge asistat social sau când acesta nu reușește să primească o educație, ci persoana în cauză. Ne este repetat acel discurs cum că trebuie să avem puterea să luptăm, să ne ridicăm, căci statul ne oferă tuturor aceleași resurse.

Pentru simplitate, aș dori să considerăm două cazuri de copii: Andrei și Doina. Andrei provine dintr-un oraș mare, unde există infrastructură și transport în comun. Acolo sunt și școli foarte bine cotate, unde profesorii își fac meseria cum trebuie și îi îndeamnă pe copii să se dezvolte armonios. În cadrul orașului, există biblioteci, locuri culturale, săli de teatru, sală de cinema, un centru al culturii, muzee, parcuri, alei pietonale, iar lista poate continua. În cazul Doinei, situația este diferită, aceasta provenind dintr-un sat, în care nu există școală, drept pentru care aceasta merge pe zi zece kilometri dus-întors. În satul acesteia, se află doar un magazin în care se găsesc doar mâncare și câteva alimente casnice. Biblioteca cea mai apropiată este la zeci de kilometri distanță, iar muzeul nu există. La o simpli analiză, aș dori să ne gândim cine dintre acești doi copii are șanse mai mari să reușească să ajungă să facă performanță sau să lucreze într-un domeniu bine-plătit?

Cineva ar răspunde că oricare dintre aceștia doi poate, deoarece nu doar mediul înconjurător îi influențează, ci și educația oferită de părinți. Problema este mult mai complicată, iar cazul prezentat mai sus este doar o abstracție pentru a prezenta câteva dintre caracteristicile care pot influența dezvoltarea și viitorul unui copil. Prezența unei biblioteci în oraș, a unui centru cultural, a unor muzee, unde oameni se duc pentru a vizita, crește expunerea acestora la cultură. În cadrul satului, unde este acest acces care le-ar permite șanse egale copiilor pentru a se dezvolta? În oraș, există transport în comun, Andrei se poate deplasa cu autobuzul de la repetițiile de pian, la liceu. În sat, nu există, iar Doina trebuie să meargă pe jos câțiva kilometri.

Egalitatea de șanse pe care o avem este relativă, căci uităm să luăm în considerare privilegiile pe care unii dintre noi le deținem în comparație cu ceilalți.

Când eram mic, mama îmi tot spunea să fiu recunoscător că nu trebuie să muncesc în casă, la fel cum făcea aceasta. Aceste vorbe nu le înțelegeam, iar adesea le consideram a fi un atac la persoană, doar că mama grăia adevăr. Ziua mea ar fi arătat complet diferit dacă adăugam două ore de muncă casnică în program, iar acest lucru este valabil pentru fiecare persoană. Nu aș mai fi avut același timp pentru lucru scolastic pe care alte persoane îl au.

Este simplu, la fel ca și în cazul Doinei sau al Andrei, timpul disponibil al acestora nu este egal. Dacă ar fi să considerăm că fiecare om are aceleași douăzeci și patru de ore, am nega experiențele pe care unii dintre noi le au. Unii suntem privilegiați să avem pe cineva care să ne îngrijească în timpul liceului, care să ne aștepte acasă cu mâncare caldă, însă alții trebuie să muncească. Cum putem noi să spunem că douăzeci și patru de ore sunt aceleași pentru toți? Cum putem să spunem că avem același timp la dispoziție când unii fac naveta două ore până la școală, iar ceilalți stau la câteva minute distanță. Cum putem să afirmăm că există o egalitate de șanse în dezvoltare, iar totul depinde de individ la finalul zilei?

Prezența cărților în casă afectează șansa unui copil de-a reuși în viață, de-a-și depăși condiția socială în care se află. Cartierul în care acesta este crescut afectează influențele, cât și educația pe care acesta o primește. Grupul de oameni care-l înconjoară îi conturează realitate și-i oferă un model pe care de multe ori acesta nu are posibilitate să-l aleagă dacă este bun sau nu – este asumat. Relațiile sociale îi influențează accesul la informație și la programe care i-ar putea deschide orizonturile. Capitalul cultural îl ajută să progreseze în viață, oferindu-i uneltele necesare pentru a naviga anumite cercuri sociale.

Nu toți avem aceleași douăzeci și patru de ore și nu toți dintre noi avem aceleași șanse. Mi-aș dori ca cineva care încă crede în aceste gânduri să facă o vizită până într-un cartier defavorizat și să observe ce se întâmplă acolo, să observe sărăcia în masă și abandonul școlar. Poate persoana va reuși să vadă unul, doi elevi care reușesc să facă performanță, însă le-aș recomanda ca acest lucru să nu-i orbească. Când nouăzeci și nouă din comunitatea ta abandonează școala și vezi că nu reușesc să se integreze în societate, de ce te uiți doar la ăla, singurul care a reușit să ajungă la o facultate? De ce îi ignori pe ceilalți și nu acorzi importanță experienței lor?

Până acolo mai avem de mers. Avem de-a face în continuare cu discursuri discriminatorii și cu un model al societății bazat pe ură, discriminare și excludere socială. Asistații sociali sunt aruncați în groapa gunoaielor societății, la fel ca și votanții PSD și mulți cei care nu se identifică cu noul discurs cool și modern. Ideile care apar a fi revoluționare, moderne și pline de putere, ascund de fapt mari regrese sociale care sunt pitite în spatele unor figuri publice sau unor nume pompoase.

Discursul individualist ne este vândut pe bandă rulantă, premianții comunității defavorizate sunt transformați în eroi, dar ceilalți care nu se conformează tiparului social de succes sunt lăsați la o parte, ignorați și jigniți. Povestea celor care au reușit să-și ridice nivelul este spusă, iar a celor care au eșuat, este lăsată la o parte.

 

Distribuie:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro