SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Jurnal intim (1980 – 1984) – episodul 6

   Constat că notațiile mele sînt tot mai rare. Pentru întreg anul 1981, au fost trei sau patru, primele au fost preluate în episodul trecut, ultima acum. Mă simțeam foarte legat de Radu Petrescu, așa că nu mă miră că m-a tulburat plecarea sa atît de grăbită. cînd era în plină forță creatoare. Cînd un prozator moare la nici 60 de ani, este imposibil să nu te întrebi cît ar mai fi avut de scris… E curios că întîlnirea cu Noica nu este redată imediat, ci la cîteva luni distanță de momentul în care a avut loc. Pe deasupra se limitează la episoade de bîrfă amicală față de colegii săi de generație…

 

8 mai 1981, o joi

 

O incapacitate tot mai ridicată de a suporta pe ceilalți, un impuls din ce în ce mai acut spre solitudine. Chiar și hainele par a mă deranja.

 

1 februarie 1982, o luni

 

De ieri, Radu Petrescu nu mai este. Dimineață cînd mi-a telefonat Emil Brumaru să-mi dea știrea am rămas fără cuvinte. Nici acum nu pot să cred că-i adevărat, deși mi-a confirmat M.D.G. care a vorbit cu Mugur la telefon. Încă o dată se vede că cei mai buni ne părăsesc. E o fatalitate – Baconsky, Preda, R. Petrescu. De fiecare dată am rămas fără cuvinte. Acum e și mai trist. Pe Radu Petrescu îl cunoșteam. În noiembrie. părea într-o excelentă formă. Lucra la cartea sa teoretică, lucrare menită să facă, în sfîrșit, puțină ordine (ordine a gîndului) în corpul literaturii noastre prin sesizarea intimei intercorelări a literaturilor. Scutul lui Ahile pe care mi l-a citit și urma să mi-l trimită pentru revistă cuprinde in nuce întreaga argumentație. Scutul n-a mai venit și-mi este teamă să nu se piardă. Este extrem de important pentru o literatură – în genere – instinctivă cum este a noastră. Recitind întreaga corespondență a lui îmi dau seama cît de mult au contribuit scrisorile sale la consolidarea hotărîrii mele de a nu renunța. În toate privințele. Ieri – cînd el era deja plecat – m-am gîndit că de trei ani nu reușesc să scriu eseul despre opera sa. M.D.G. îmi zice că ieri și-a dat seama că nu i-a scris de multă vreme. Există o legătură indestructibilă între spiritele afine. O legătură ce trebuie să se mențină și acum cînd el nu mai este printre noi. Avea 54 de ani, în urmă cîteva cărți dintre care cel puțin două – Matei Iliescu și Ce se vede – capodopere incontestabile. Din păcate, cu excepția cîtorva inițiați, mai nimeni nu a fost capabil să-l situeze la adevărata-i statură. Mai ales dintre critici. Dar cît ar mai fi scris, Doamne! Ce va fi cu volumul de poeme pe care el l-ar fi dorit tipărit? Nu i-am putut oferi acest mic dar. Ținea la volumul meu, e sigur. Sînt tentat să scriu o carte despre opera sa. Cînd voi merge la București voi vorbi cu Mugur sau Bălăiță despre asta. Nu știu însă de voi fi în stare (cu lipsa mea de concentrare pe spații mari). Oricum, în volumul de eseuri trebuie să-i dedic un text cît de cît închegat. Niciodată n-am să pot înțelege cum poate muri cineva pe care-l cunoști, pe care-l iubești. Era dintre acei – Baudelaire – care alcătuiau – atît cît există – aristocrația noastră spirituală.

 

10 februarie 1982, o miercuri

 

Caragiale cenzurat! Era și timpul. Aflu că la un festival de teatru de la Craiova consemnul general a fost ca actorii să treacă foarte repede peste pasajele cu virtuți „arhetipale“. Mai mult: „comitetul central“ ce apare într-o replică din Scrisoare devine „comitetul electoral central“! O. K. Celelalte nu le mai țin minte.

Dacă aș fi fost ordonat ar fi trebuit să-mi fi notat întîlnirea cu Noica din septembrie. Absolut adorabil atunci cînd își manifesta satisfacția pentru anii de „regim interior“ (care i-au prilejuit – dispensat fiind de cărți – o regîndire a întregii metafizici occidentale), ca și bunele păreri despre torționari („nu erau toți proști, numai afectați de profesie, de exigențele momentului“). Cît dracuʼ era teatru și cît naivitate minunată? Despre Eliade: „Sigur e bun acum, dar în istoria religiilor după 40-50 de ani o să vină altul și o să-l treacă la bibliografie. Poate cu literatura … Dar mie nu-mi place.“ Din cînd în cînd schimbă placa pe laude … Despre Cioran: „Un om cu cultura lui, cu inteligența strălucitoare etc. etc. să ajungă să scrie aforisme cînd ar fi putut face atît în istoria artei, filosofia culturii … Nu e el de vină, săracul, așa e vremea“. Ar fi spus: „Asta nu e Cioran“! Oricum bătrînul filosof, dincolo de micile răutăți, caracteristice – în fond – oamenilor mari, este o prezență care impune. Mă întreb de nu s-o fi supărat pe mine pentru ultima scrisoare. Nu mi-a răspuns de mai bine de o lună.

 

4 martie 1982, o joi

 

Cinci ani de cînd Baconsky nu mai este. Nici nu-mi dau seama cînd a trecut tot acest timp. În timpul dezastrului mă aflam la București. Am aflat după două zile de moartea sa și de a lui Caragiu (singurul actor – văzut de mine pe viu – înzestrat cu geniu). Despre Baconsky, am aflat zilele trecute că i-a survenit moartea cînd tocmai era invitat să plece. Că nu-l doreau aici de multă vreme știam, că l-au tracasat ani în șir prin cele mai diferite mijloace iarăși știam – n-aș fi crezut să îndrăznească să-i impună asta. Pentru ei, moartea sa a survenit la timp. Îmi pare tot mai rău că poemul pe care i l-am dedicat nu-i pe măsura sa.

Dar eu, ce am făcut în acești cinci ani? Cu excepția Căutării (care încă îmi place, dar nu știu dacă o să o pot vedea tipărită) nu am nici o altă carte încheiată. Îmi propusesem să închei eseurile pînă în martie-aprilie și mai am de scris cel puțin 100-150 de pagini. La ritmul meu inegal e puțin probabil să închei înainte de iunie-iulie. Et encore! Și dacă n-ar fi teroarea cotidiană! Orice contact exterior simt că mă ucide. De la București m-am întors cel puțin de două ori mai deprimat decît plecasem. Dacă și Virgil Mazilescu a ajuns să-și plîngă obîrșia și să se scuze spunîndu-mi că nu toți din acea parte sînt la fel, e grav. Știam, oricum, că nu-s toți la fel – Brâncuși (cel puțin). Volumul nou de poeme al lui Virgil pare excelent. Mi l-a recitat în două zile la Casa Scriitorilor. Absolut tulburător, cu o sfîșiere lăuntrică abia perceptibilă, vorbind dintr-un vid uriaș. Cred tot mai mult în marea poezie a generației sale, atît de suspect comentată de criticii și mai vechi și mai noi. Cred că ei, într-adevăr, au reușit să reia legăturile firești cu marea poezie românească interbelică și că scriu o poezie de nivel european

Sînt curios cît (și care) vor rezista revistele la noile prețuri și ce va fi în presă și literatură după plenara ce ne-așteaptă. Într-un interviu din Viața românească, mai voalat decît în discuția noastră din toamnă, C. Noica reia obiecțiile față de Eliade. Ca și atunci, le contrapune un fel de stimă puțin argumentată. Interesant de demontat mecanismul psihologic.

Din generația tînără, la București, interesantă mi se pare acum și poeta Mariana Marin (altoită însă pe un substrat uman foarte fragil, parcă mereu în pragul neurasteniei). Mi-e teamă ca Traian T. Coșovei să nu semene prea mult la caracter cu tatăl său. Cărtărescu pare mai ferm și – să zic – mai lucid. Interesant – pentru că foarte proteic – mi se pare Bogdan Lefter. Probabil mai înzestrat pentru critică decît pentru poezie. Are impresia – zice – că promoția eseistică de la Iași e mai importantă decît toată „noua generație poetică“. Cred că trebuie judecat în ansamblu. Am impresia că se conturează o nouă generație intelectuală foarte interesantă, cu nuclee la Iași, Cluj, București, Timișoara, cu individualități de vîrf în toate cele ale spiritului. De pildă, în proză, Nedelciu, Crăciun, N. Iliescu mi se par de același calibru cu poeții și eseiștii. În condiții normale, am putea fi martorii unei explozii comparabile doar cu cea junimistă sau cu cea a „noii generații“ dintre cele două războaie. Am putea – vai, cîtă încredere (exagerată?) în noi înșine! – fi cea de-a treia mare șansă a culturii românești în ultima sută și ceva de ani. Dacă într-adevăr ar birui gîndul!

V.G. e, în sfîrșit, în Iași. Îi doresc să aibă timpul pe care îl merită. Și puterea de muncă. Eu am timpul de cel puțin cinci ani și nu știu ce fac cu el! Parcă aș avea o eternitate în față, nu cel mult 20 de ani buni. Pe urmă – bolile, bătrînețea, dezgustul. Nu știu de nu m-au cuprins prea repede aceste semne ale morții.

 

LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…

 

 

 

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro