1. 3-4 aprilie
Pavilionul de gardă
Aici teama de păduchi e mai puternică decât teama de moarte
Aici
teama de păduchi
e mai puternică
decât teama de
moarte.
De aceea
ei mă caută de
păduchi.
Exasperaţi
că nu găsesc
păduchii pe care
îi caută. Cu degete
ca nişte limbrici
care parcă le ies
direct din torace,
în halatele lor impecabile.
Eu stau liniştit.
Te închipui spunându-mi:
„Fă un duş fierbinte,
pune-ţi o cămaşă curată
şi o să fie bine.
Aş vrea
să-ţi fi lustruit
o singură dată pantofii
ca să fie mai bine.
Acum
creierul tău
e plin de păduchi,
ai o rană pe faţă,
iar eu nu ştiu să cos.
Nu ţi-am lustruit niciodată
pantofii”.
Ei mă duc într-o cameră
unde oamenii sunt legaţi
cu nişte curele de paturi.
Mi se întinde o
sticlă cu apă. Cineva strigă
un nume
sonor de femeie
/poate lavinia/
slobozind un jet de urină
pe cearşaful slinos.
Altul
molfăie o
bucată
tare de pîine,
Căci aici teama de foame
e mai puternică
decât teama de moarte
şi mirosul de excremente
e mai puternic
decât teama de moarte.
O înţepătură în fund
şi pe urmă nimic.
Somnul zboară prin cameră
ca o molie
mică şi neagră.
E bine.
Căci aici teama de insomnie e
mai puternică
decât teama de moarte.
Peste o
lună sau
două voi putea
să mă laud:
Şi eu am fost în arcadia.
Şi eu am umblat în brânci prin romană.
Şi pe mine
m-au stropit maşinile cu noroi,
dar nu cu atâta dispreţ
ca această femeie
care mă tunde şi are
un dinte de aur.
Fără barbă
arăt ca o molie.
Felcerul se îndură
şi-mi dă
ţigările înapoi.
Mă gândesc
la mâinile tale de spumă.
Şi simt un miros de
magnolie
cu mult mai puternic
decât teama de foame şi
insomnie.
Iau o pauză de fumat.
Tu nici măcar
nu ştii unde sunt,
iar genunchii tăi
tremură, ca de obicei, de
dorinţă. Ţi-am spus
că mă vor aduce
în cele din urmă aici.
Acum
degetele tale probabil
se zgribulesc în buzu-
narul altui bărbat, ca nişte
crenguţe de salicie, şi
aştept să le-aud
desfăcându-se-n cioburi.
Frizeriţa seuită la mine cu
gura pungită de
scârbă.
„Nu te mai
victimiza, dragule. Ai
ajuns aici doar din pricina
extravaganlor tale
etilice. Ne
ştergem la
cur
cu versuleţele tale”.
Tac de
câteva ore.
Port o pijama
care seamănă
cu hârtia de
ambalaj.
„Nu te mai victimiza,
dragule, scoate-ţi odată
creierul ăla din
pantaloni.
Câteodată mă
gândesc la
penisul tău
ca la nasul
plin de muci al
unui
copil”.
2. 4 aprilie.
Înainte de consultaţie
Îngrijitoarea şterge duşumeaua de flegme
Am ciocnit
noaptea târziu
un pahar de bacardi
cu propria-mi
moarte.
Moartea mea semăna
cu un plantator de canabis
şi avea
genunchii fierbinţi.
A început
să mă sărute pe gură.
Iar eu
nu ştiam că e
moartea, credeam
că e doar o
femeie.
Acum
stau pe un scaun de mâl
şi nu mă
gândesc la nimic.
Timpul spitalului nouă
are consistenţa noroiului,
a creierelor ţinute
sute de ani în formol
şi aproape lichefiate.
Aici părul şi barba
cresc mai încet.
Aici mâinile infirmierelor
au culoarea
ceaiului cu bromură,
iar capetele bolnavilor
par făcute din sugativă.
Eu însumi
sunt un bolnav
care stă pe un
scaun de mâl,
ca în faţa
unui tribunal invizibilce-mi va cerceta,
unul câte unul,
viscerele,
drămuindu-le între degete,
cântărindu-le, căutând
urmele de ruj ale
morţii
care mi-a sărutat într-o noapte
cu lăcomie traheea.
Acum
bem din acelaşi
pahar cu formol
aşa cum altădată fumam
din aceeaşi ţigară.
Eu am ajuns
un pacient
al spitalului nouă
fiindcă
mîinile mele păstrează
memoria mâimilor tale de spumă.
Fiindcă unghiile tale
au căpătat răceala
unor instrumente chirurgicale.
Fiindcă astăzi este 4 aprilie
dimineaţa,
iar asistentele fumează la geam
povestind
despre cum se prepară mai bine
rasolul
de peşte oceanic.
Pe mine
nu mă întreabă
nimeni
nimic.
Cred că
n-am fost niciodată
mai singur.
„Nu te mai
victimiza dragule
poartă-te demn.
O femeie adevărată
nu vrea să fie iubită,
vrea să fie
futută”
E un coridor
plin de bolnavi
care fumează
doi sau trei
din aceeaşi ţigară.
Şi e scaunul acesta de mâl
îmbrăţişându-mă strâns,
aşa cum tu
nu m-ai îmbrăţişat niciodată.
Sunt paşii
îngrijitoarei cu
pâslari cenuşii
care şterge
duşumeaua de flegme
şi creierul meu
de circumvoluţii.
Hemoglobina suind
prin coapsele asistentelor,
umflându-le sânii
ca pe nişe
pânze mari de
corabie.
Şi e gustul sălciu
al ceaiului cu bromurăa
pereţilor.
Am sentimentul
că zac într-o
mlaştină şi că limbile ceasului
se rotesc înapoi.
Timpul lumii e
mult mai rapid
decât timpul
spitalului nouă. Aici
o jumătate de oră
poate dura o jumătate de zi,
iar o jumătate de zi
o jumătate de
săptămână.
Aici
trebuie să te razi
doar o dată
la trei săptămâni. Stau pe un
scaun de mâl
iar la capătul cotidorului
apare ofelia.
S-a întors de la mănăstire
îmbrăcată în negru. Ea
strigă la tine:
„Creierul tău
pute, nenorocitule!”
şiîntinde un pachet de
ţigări ieftine.
Desfaci pachetul
cu gesturi mecanice
şi-ţi aprinzi
o ţigară.
Această femeie
ţi-a fost odinioară nevastă.
Acum vorbeşte cu doctorii,
gesticulează patetic ca o
păpuşă
în negru. Ţigara
are întocmai
gustul ceaiului cu
bromură.
3. 5 aprilie
În rezervă
Mă gândesc la pachetele noastre de chesterfield roşu
Vecinul de cameră
are nişte caiete
pline de maxime
şi nu-şi ia
niciodată medicamentele.
Le ascunde sub limbă.
Când nu avem ţigări
aşteptăm să
ni se aducă ţigări,
pe care apoi
le devorăm lacom.
Niciodată n-am fumat cu
Atâta avidi-
tate. Afară
o făceam ceva mai a-
ristocratic,cu
pauzr lungi între
fumuri, niciodată
până la filtru.
Mă gândesc la
pachetele noastre
de chesterfield roşu,
la serile când
prefăcându-se că
vor săapuce bricheta
degetele mele
îţi atingeau pe furiş
mâinile. Acolo fumatul
devenise aproape
un ritual amoros.
Aici se fumează
necontenit. 24 de ore
din 24. Iar fumul ţigărilor
poate să ia
forme ciudate, de exemplu
forma unei corăbii.
Spune, petre,
îi strig
vecinului de rezervă,
ce-ai face
dacă ai avea o
corabie?
Eu am
iubit
odinioară o poloneză
tristă ca
vistula.
petre
nu spune nimic.
Tuşeşte şi
scuipă pe duşumea.
Şterge flegma cu
vârful
papucului.
Îţi iei sau nu medicamentele,
e totuna.
Te bărbiereşti sau nu,
e totuna.
Bine că mai avem
un pachet de ţigări.
Bine că dincolo
de gardul spitalului
autobuzele trec prin berceni
ca nişte corăbii cu
mirodenii.
Bine că asistenta
are picioare frumoase.
Bine că ni se îngăduie să
fumăm 24 de ore din
24
Fumez
şi-mi privesc degetele. Au
o culoare nesănătoasă. Sunt
degetele pătate de nicotină
ale unui fumător
înrăit. Seamănă
cu zece soldaţi de
plumb. Cu zece bilete
vechi de tramvai.
Nimeni nu bănuieşte
că ele pot să
săvârşească miracole.
Că-ţi pot face mâinile să se
lichefieze şi
genunchii să-ţi tremure.
Să extragă din corpul tău
vibraţiile cele mai grave şi
mai subtile. Să facă din el
o pianină de aer, iar din picioarele tale
nişte flaute. Fiecare
din ele
mângâie altfel,
dar orgasmul lor
e mereu mov.
Niciunul
nu te doreşte la fel.
Aceste degete
te citesc şi te scriu.
Ele ţi-au transformat
adeseori sexul
în irisul unui ochi
de culoarea azurului,
descoperind în corpul tău
teritorii încă virgine,
căci nicio femeie
nu e deflorată vreodată în întregime.
Sunt degetele unui poet
care scrie pe carne
şi nu pe hârtie.
Zece degete mai sensibile
decât ale hoţilor de
buzunar din tramvai.
Zece degete
pe care tu le faci să apară
ca pe nişte coarne de melc
din teaca lor cenuşie de piele.
Degetele unui apaş
care ţin pixul
ca pe-un cuţit.
Zece
vârfuri de
sabie, făcându-te o femeie cu
himen de apă.
Ascultă, petre,
îi strig
vecinului de rezervă,
simţi ce miros
neruşinat de femeie
emană în noaptea asta cearşafurile
şi pernele?
Filamentele becului
au intrat în erecţie şi
peste puţin vor începe să
ejaculeze,
iar autobizele trec prin
berceni ca nişte uriaşe
femele de
cangur.
petre tace.
Poate se masturbează sub pătură.
Poate se gândeşte la
picioarele asistentei şi
visează un
elefant roz.
petre, hai să fumăm,
hai să nu mai aşteptăm nicio
corabie, hai să fim caşti.
De ce dracu nu-ţi scoţi
mâinile de sub pătură,
dobitocule?
4. 6 aprilie
Prima duminică în spitalul de creiere
Sexul şi moartea umblă prin oasele noastre ca două surori
Duminica se
târăşte
prin spitalul de
creiere ca o
funie de nisip.
Duminica, petre,
are culoarea
oaselor noastre în care măduva a
început să se
îngălbenească.
Are culoarea
pijamalelor noastre.
Sunt aici
deoarece
am urât totdeauna
realitatea.
Şi petre
urăşte realitatea. Şi
adolescentul
care mănâncă
pastă de dinţi. Şi leu
care a găsit într-o zi în
pliculeţul de capucino
o femeie minusculă cu
sexul
cât o
gămălie de ac. Şi femeia
care ţine
un balon verde de
aţă şi are
lacrimi de
mânie în
ochi.
Şi fata
care lipeşte
etichete de
pomi. Până şi
domnul cu
barbă
care vorbeşte cu
mierlele,
hrănindu-le cu
bucăţele de
pâine şi
povestindu-le viaţa
mariei walewska.
Ca să urăşti
realitatea
trebuie să ai
clavicule-n formă de
aripi,
să crezi că
sexul femeii
e o floare de
colţm
să faci
bărcuţe de
hârtie din
bani,
de asta eşti tu
pur ca
o lovitură de
paloş,
petre, smintitule.
Spitalul de creiere
seamănă cu
spitalele pentru îngeri.
Aşa cum toate femeile
iubite de mine
seamănă cu polonia.
Te-ai întrebat vreodată
de ce
polonia
nu-i o insulă,
petre?
O insulă din
marea ohotsk
locuită de
foci şi de
eschimoşi?
Aici
asistentele se îmbracă
duminica-n roşu şi alb, în culorile
steagului polonez.
Primim un
ceai dimineaţa
şi un blid de
fasole sleită la
prânz.
Mergem
de o sută de ori
până la poarta
spitalului. Aşteptăm să primim
o cafea de pomană.
O aşteptăm pe
maria walewska,
o aşteptăm pe manuca
fata care le aduce bolnavilor
câte o blană portocalie de
leu şi le spune
cât de portocaliu răsărise
soarele, ca o fiară, la
austerlitz. Manuca
seamănă cu
tinerii mareşali ai
imperiului. Ea a
botezat zilele săptămânii
arcole rivoli marengo
austerlitz berezina leipzig şi waterloo
Obrazul manucăi e verde.
Piciorul manucăi e galben.
Are culoarea
oaselor noastre
prin care măduva curge ca
vistula cea frumoasă.
Are culoarea
pijamalelor noastre.
Domnule, v-am adus
cinci portocale.
V-am adus
obrazul meu verde
şi piciorul meu galben.
Văd pe creierul dumneavoastră
luminile stinse ale
varşoviei, depourile de
tramvai ale
varşoviei peste care
cresc rogozul şi papura.
Rogozul şi papura. Creierul meu
seamănă cu o
hartă plină de petema-
nuca tocmai am isprăvit catehismul
senzualităţii putride mi-au dat
o mulţime de
doctorii.
De la o vreme
port pălăria de
mexican a
lui kostas venetis.
E prima duminică
în spitalul de creiere
şi manuca
îmi aşază pe umeri
blana de leu.
Stăm pe o bancă
uşori ca frunzele de
mesteacăn, ascultând
vântul mânios de aprilie
care bate
mohorât dinspre
vistula cea frumoasă.
Femurul manucăi
se zăreşte prin rochie
ca o ţeavă de plumb,
în timp ce vorbim despre
insulele pustii ale pinguinilor din
marea ohotsk parcă am fi verlaine şi rimbaud.
Iubita mea
îşi ţine vagimnul
într-o cană cu
tufănele manu-
ca şi scrie poeme în formă de opt să
afle lumea spre o-
sânda ei
neîntrecuţi cp
suntem eu
am inventat
poezia dumneavoastră aţi
pus-o pe
muzică petre
poartă o
pijama cafenie ca
morala comună ascultă
sexul şi moartea
umblă prin oasele noastre ca
două surori. De acum înainte
voi locui în vertebrele tale o
mie de ani ca un virus
într-o picătură de
sânge.
5.7 aprilie
Mandarine și lame de ras
Când pătrunde
pe
poarta spitalului
elenav
șchioapătă.
Pântecele elenei e
despicat. Cu o mână
își ține
viscerele,
iar încealaltă mână
are o pungă cu
mandarine.
Elenav
umblă puțin aplecat,
ca și cum
ar duce în
spate o
raniță cu
nisip.
Din plămânii elenei
ies niște capete
roșii de
rădăcini.
Fiecare femeie
/spune elenav/
duce de mână
un copil cu
buză de
iepure
pe care îl spală
și-l piaptănă.
Cancerul
/crede elenav/
e un copil cu
buză de iepure și
cu ochii albaștri.
Eu mă tem de
creierul meu
așa cum elenav se
teme de cancer.
Cancerul meu e
creierul meu.
Acest creier cu
buză de iepure.
Vino să facem
schimb de tumori.
Vino să jonglăm
cu tumorile noastre
în curtea
spitalului nouă.
ca și cum am jongla
cu niște
mandarine sau
portocale.
elenav este bună.
eleneiv i se face
milă de
mine
și-mi descojește
o mandarină.
Eu sug
odată cu sucul
dulce de mandarină
frica ei de femeie,
aici
în curtea
spitalului nouă
unde oamenii
urlă adesea de
frică.
E o frică metalică.
Izbindu-te ca un măcelar
drept în tâmplă acolo
unde creierul tău
tocmai scoate un
mugur,
Pe urmă
mugurele acela se
alungește, încolăcindu-te
strâns, ca o
bucată de
intestin.
Cancerul meu e
creierul meu.
Spune o vrajă, elena,
xa acest creier să
devină
frumos și rotund
ca o minge de
ping-pong,
elenav e
frumoasă
ca un ciob de
sticlă
foarte tăios.
Ea nu mă poate
vindeca de
creierul meu,
așa cum nici eu
n-o pot vindeca de
frica ei de
femeie. Nu pot
să-i scot
firele de nisip
din plămâni și din
sex. Pot
doar
să-i arăt frica
vibrând ca o
lamă de ras
deasupra bercenilor.
Dimineața
elenav bea
un pahar de
sodă caustică.Își
pune pe cap
o bucată
mare de
carne.
Duce
la degete
ca pe niște
inelușe de sâtmă varicele
tuturor femeilor de cincizeci și
șaizeci de ani.Își
smulge ficatulși-l
flutură către mine
ca pe drapelul
negru al
anarhiștilor. Ca pe drapelul
spitalului nouă.
Ai grijă elena.
Am scris despre tine.
„Când își
citește
poemele
elenav e
cumplită ca
îngerii.”
Facebook
WhatsApp
TikTok
