TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

În Țicău

 

   Scoboară pe hudiţele strîmte şi prăvălite clătinîndu-se, dar el e încredinţat că nu se clatină. Căci oamenii băuţi prind aripi, aşa ca îngerii; există un Dumnezeu al beţivilor, iar Maica Domnului îi poartă în pestelca ei cu bună mireasmă, aşa că cele ale vicleanului îi ocolesc. De aceea calcă fără păsare, nebătîndu-şi capul de grijile vieţii, netemîndu-se că orele trec şi, iată, e miez de noapte, iar stelele reci sticlesc bruma toamnei. Iestea-s flecuşteţe! El are aripi nevăzute, străvezii ca foiţele de ceapă, şi poate ajunge oriunde şi-ar închipui, aseminea calului lui Harap Alb cel prefăcut dintr-o ghijoagă uricioasă într-un bidiviu de crai; sau ca atunci cînd începe să scrie ţărănii de-ale lui – beşteleu, feşteleu, că nu pot zice văleu! Şi începe să rîdă singur:

   – Hii, cîte vorbe nu fac cu sîcretu’ ista de cap! He-he-he!

   Pe urmă o ia la vale, mai mult lunecînd, pe Scăricica Ţicăului, pînă ce se pomeneşte la poartă. Bîjbîie s-o deschidă, dar nu poate. Atuncea strigă precum Flămînzilă, rămas fără cele de-ale gurii, „mor de foame”:

   – Tinco! Tincă, fa!

   După o vreme apare din casă Tinca, netezindu-şi catrinţa:

   – Ce-i, măi omule, ce-i? Ce s-o mai întîmplat?

   – Ia ni’ca. Deschide, fa, Tincă fa!

   „Îi băut”, îşi zice femeia auzindu-i tonul pus pe harţag şi văzîndu-i pălăria cît o roată hrentuită turtită pe-o parte.

   – Hai, ghinişor! îl apucă de umeri.

   – Iaca, am băut cu nişte tiriflici, explică el dezinvolt.

   Ajunşi în casă, Tinca îi spune:

   – Şăzi!

   – Nu şăd! se burzuluieşte el.

   – Întinde-te oleacă, măi omule!

   – Nu mă întind! se încontrează îmbufnat şi stupeşte mînios pe podele.

   – Atuncea ce vrei?

   – Aicea rămîn! arată cu degetul ameninţător în jos, rezemîndu-se de sobă.

   – Bini, rămîi acolo.

   Bădia Ion rămîne ţeapăn şi închiorchioşăt, numai foc şi pară, ca zmeul din poveste. Pe urmă îşi aduce aminte şi porunceşte:

   – Iarba dracului!

   Tinca îi cunoaşte patima cînd îi băut, aşa că e pregătită. Sare şi-i aduce un pachet de      „Dorobanţul”. Îi aprinde o ţigară, i-o pune în buze, reuşind în acelaşi timp să-i scoată pălăria pleoştită de pe cap. El fumează şi tot nu se urneşte.

  – Te-ai luat cu băutura, Ioane, ha?

   Apoi, văzîndu-i privirile mînioase:

   – Ai pitrecut oleacă.

   Bădia Ion n-o ia în samă. Ştie el că e olecuţă bine cînd pitreci aşa tare-tare, pînă cazi în   neştire. Aista e singurul lucru frumos în beţie, neştirea aiasta, tabula rasa, cum se zice pe lătinie (i-a zis lui bădia Mihai), liniştea şi genunea fără fund, fără de fiinţa în care omul se odihneşte cu adevărat. Cu preţul mahmurelii de a doua zi. Căci toate au un preţ.

Fumînd, vede mîţele ieşind din cotruţă:

   – E-hei! zice cu ochii umeziţi. Iote-o pe Tita, pe Moanstra, pe Isida… Da’ unde-s Florica, Hîca, Vasilica… Eeee! Ia iote şi pe ele… Ia daţi-vă gios, bre: Ţîca, Sura, Vasilica, Todirica, Bălănica! Şi Titu (îl mîngîie). Îi ghini, bre, Titule, să fii staroste peste mîţe? Vorba ceea: Fă-mă, Doamne, val de tei / Şi m-aruncă-ntre femei.

   Începe să se caute îndelung prin buzunare. Cu o mişcare bruscă, îşi întoarce buzunarele pe dos. Pe podea se rostogolesc cîţiva covrigei.

   – Iaca, mi-o dat domnişoarele Tufli… Hazulii domnişoarele iestea, hm!

  Se apleacă cu mare greutate şi aruncă covrigeii la mîţe. Laia de mîţe îi foarfecă în cîteva clipe de parcă nici n-ar fi fost.

   – Tincă, frecăţăi mai ai? Dă la mîţele iestea.

   – Acuşica! zice Tinca, dar pune gînd rău la mîţele tare iubite de el. Lasă-lasă! Nu poate ea acuma, dar cîte tapangele le-ar trage! Că prea-i spurcă casa, boalele!

   Aduce frecăţeii într-o cratiţă şi îi toarnă într-o strachină hîrbuită. Mîţele se reped, iar bădia Ion stă în genunchi, le mîngîie şi bolmojeşte un cîntec:

   – Iese lelea din bordei

C-o oală de frecăţăi,

Ca să deie la căţăi

Să nu latre la flăcăi.

   -Pfii! Sîcretul ista di cap di ţaran prost! Cîte prostii îmi mai trec prin el! Oare de ce-s aşa prost? A, fa Tincă?

  Se aplecă primejdios într-o parte.

  – Vezi c-ai să chici, măi omule, zice Tinca, sprijinindu-l.

  – Şi ce dacă chic? Cine-s eu? Ia un ţaran acolo, un mocofan, un ţopîrlan. Cui îi pasă? A, zi cui îi pasă?

  – Ce-i cu tine, măi omule?

  – Ce-i cu mine? Întrebi ce-i cu mine?

  – Da, ce-i cu tine?

  – Ce să fie… Iaca-s un ţaran prost.

  – Tu?

  – Da, eu! Prost, prost, prost!… Am băut cu Eminescu la Diamant… la domnişoara Riria… eh, domnişoară vorba vine… poate-n urechi. Şi Eminescu cu… cu duduia Riria.

  – Bădia Mihai cu paţachina ceea? îşi pune palma la gură Tinca. D-apăi şi aistaaa…

  – Fa, Tincă! Vezi că-ţi mut fălcile din loc, dacă te mai aud. Zît! arată bădia Ion cu degetul la buze.

  Apoi se aşază pe pat şi fumează. Tinca începe să-i tragă ciubotele.

  – Vezi să nu dai foc la casă cu ţîgara ceea.

  Dar bădia Ion n-o ascultă:

  – Pe urmă am ramas sîngur cu nişte tiriflici. Ca un ţaran prost ce sînt. Dac-atîta mă duce capu’!?

  – Tu eşti ţaran prost?

  – Eu, cine? (Dă a lehamite din mînă) Da’ nu ştii tu… Tu… Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie…

  Domolit, bădia Ion se culcă de-a curmezişul şi pe dată adoarme aşa: de-a latul patului şi cu capul bălălău într-o parte. Tinca îi ia ţigara din mînă şi rămîne cu ea arzînd în mînă. „Ia uită-l cum s-o pus de-a latul! Ca neoamenii. Aista şi-n raclă cred că s-ar pune tot cîş. Doamne, cu ce om m-am mai luat şi eu! Oof, măi Ioane, măi Ioane! Ce-a fi în sicretu’ tău de cap?”

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…