TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – Un punct de vedere

Magazin Orient

Despre problemele sistemului românesc de învățământ am scris doar o dată sau de două ori. Și asta nu pentru că nu aș fi avut ce spune, ci pentru că experiența mea nu mi se pare relevantă. După Școala Generală Nr. 2 (actuala Școală Gimnazială „Ioan Alexandru Brătescu-Voinești”) și Liceul „Ienăchiță Văcărescu”, am urmat cursurile Facultății de Litere a Universității București. De 18 ani sunt profesor la Colegiul Național „Constantin Carabella”. Cum s-ar spune, m-am bucurat de tot ceea ce învățământul dâmbovițean îmi putea oferi mai bun la vremea respectivă, motiv pentru care, într-o dezbatere despre criza prin care trece de ani buni învățământul românesc, nu mi s-a părut că aș putea avea un punct de vedere pertinent. Totuși, pentru că am înțeles că doamna Ecaterina Andronescu, proaspăt reînscăunată ministru la Educație, visează la o nouă lege a învățământului, am hotărât să mă bag și eu în seamă. Da, experiența mea este lipsită de relevanță, însă mă tem că cea a funcționarilor din minister, a celor care vor tot croi de acum înainte planuri din cuțite și pahară, este minimă spre inexistentă. Mă refer strict la experiența didactică.

Vreau să mă fac bine înțeles: spre deosebire de majoritatea actorilor educaționali (pentru a mă exprima în noua limbă de lemn), care deplâng instabilitatea instituțională generată de permanenta modificare a legislației, eu consider că, normând o realitate în continuă schimbare, legile chiar trebuie schimbate. La originea crizei prin care trece astăzi sistemul românesc de învățământ stă nu actualizarea în sine a legislației, ci faptul că, normând mai degrabă deziderate, unele împrumutate tále quále de pe la alții mai luminați, legile învățământului au ținut prea puțin cont de realitatea socio-culturală românească. Și faptul că, așa cum era de așteptat, atunci când dezideratele normate s-au vădit cu totul nerealiste, s-a acționat pompieristic, prin cârpirea legii cu ordonanțe de urgență sau ordine de ministru.

Am participat, în calitate de profesor, la consultarea lansată de Administrația Prezidențială în vederea elaborării proiectului „România Educată”. Răspunzând la chestionarul postat pe site-ul instituției, m-am trezit pus în dificultate în cel puțin două, trei rânduri, și asta deoarece m-am întrebat dacă răspunsul pe care îl dau ar trebui să reflecte ceea ce îmi doresc eu, ca individ, sau, ținând cont de implicațiile psiho-pedagogice, metodice etc., ceea ce consider eu, ca profesor, că ar fi indicat să se întâmple. Știu că sună ca într-o zicere celebră a unui fost prim-ministru, care, ca deputat, ar fi votat într-un fel, dar care, ca prim-ministru, trebuia să voteze altfel, dar asta este realitatea. În aceste condiții, cât de relevante au fost acele răspunsuri? Ale mele și ale altora? Și chiar mai important de atât, m-am întrebat câți dintre absolvenții care n-au reușit să promoveze unul dintre examenele naționale, au participat la această consultare. De fapt, nu am știință ca vreo instituție românească din domeniul educației să le fi cerut vreodată părerea. Cred că de aici ar trebui început. Abia experiența acestora mi se pare relevantă. A lor și a celor pe care ne-am obișnuit să-i numim analfabeți funcționali. Și cred că, mai importantă decât identificarea punctuală a cauzelor eșecului, ar trebui să fie identificarea acelei etape anume din parcursul educațional în care elevul a înțeles/ în care i s-a dat de înțeles că școala nu prea este pentru el, că nu prea face față cerințelor, că este peste puterile lui să se descurce la o materie sau alta.

Așa stând lucrurile, cred că a cam venit momentul să punem în discuție atât de cunoscuta teorie a dezvoltării cognitive a lui Jean Piaget, care, în ciuda numeroaselor și îndreptățitelor critici, încă transpare din modul în care sunt organizate la noi planurile-cadru sau programele școlare. Considera Piaget, de exemplu, că după vârsta de 11 ani, elevul poate să facă saltul de la concret la abstract, adică poate să generalizeze și să aplice apoi ceea ce a învățat în contexte noi. Eu aș zice că putea. Pe vreme lui. A lui Piaget. Dacă lucrurile ar sta așa și în zilele noastre, elevii de gimnaziu, nu știu dacă în majoritate, dar unii dintre ei, cu siguranță, nu s-ar vedea nevoiți să învețe mecanic pentru a promova sau chiar pentru a obține o notă bună. Evident, învățând fără să asimileze sau să interiorizeze mare lucru, se trezesc mai devreme sau mai târziu că nu mai înțeleg nimic, că ceea ce se întâmplă la oră îi depășește, că este peste puterile lor să țină pasul cu programa.

Realitatea socio-culturală românească, așa cum este aceasta reflectată în statistici (cu rezervele inerente, desigur), se încăpățânează să iasă din tipare: Institutul Național de Statistică ne spune că populația României îmbătrânește în ritm accelerat (vârsta medie în 2018: 41,2 ani), Organizația „Salvați Copiii” estimează că 250 000 de copii au cel puțin un părinte plecat în străinătate, jumătate din utilizatorii activi ai bibliotecilor sunt înregistrați în bibliotecile școlare, doar 1,4 milioane de români cumpără cărți, însă avem mai mult de un telefon mobil pe cap de locuitor. Iată câteva date de care cred că ar trebui să țină cont cei care se pregătesc să elaboreze o nouă lege a educației. Iată de ce, în legătură cu capacitatea elevului de 11 ani, cel care a învățat să utilizeze telefonul mobil înainte de a învăța să vorbească, de a face trecerea de la operarea asupra concretului la construirea de categorii abstracte, am un mare semn de întrebare.

Mi-am întrebat fiica, elevă în clasa a VII-a, cum și-ar proiecta o activitate didactică, dacă ar fi profesoară. Primul răspuns a fost, nici nu se putea altfel, de, copil de profesori, că n-ar schimba nimic și că îi place școala ei așa cum e. După nenumărate întrebări ocolitoare și răspunsuri evazive, am ajuns totuși la o concluzie: și-ar dori mai puțină teorie și mai multă practică. În mod surprinzător, ajunși în clasa a IX-a, elevii de la clasele la care predau așteaptă să le dictez pagini întregi. Înțelegând că asta nu se va întâmpla, mă privesc, cel puțin în primele luni, complet debusolați. Între clasa a VII-a și clasa a IX-a, ceva se schimbă în modul în care elevii își „definesc” învățarea. Și asta, pentru că trec printr-un examen național. Însă eu mă încăpățânez să cred că dacă, în loc să-i supun unei avalanșe de informații, mă mulțumesc să le orientez învățarea, ajutându-i să-și facă propriile descoperiri, dacă le permit să greșească, pentru a se putea apoi corija, vor înțelege și vor reține mai ușor. Asta este posibil însă doar în clasa a IX-a, clasă a cărei programă de limba și literatura română lasă profesorului un grad mai mare de libertate. Ajunși în clasa a X-a, aceeași elevi răsuflă ușurați. Caietele încep să se umple, programa și exigențele examenului de bacalaureat mă obligă să abordez studiul literaturii într-o manieră care le amintește oarecum de cea cu care au fost familiarizați în gimnaziu. Rămâne însă întrebarea care, deja de niște ani, refuză să-mi dea pace: ce și cât este potrivit să sacrific din studiul real al literaturii, în numele rezultatelor bune și foarte bune ale elevilor mei la examenul de bacalaureat?

Iată de ce cred că examenele naționale ar trebui regândite din temelii. Cred că ar trebui reintrodus examenul de admitere în liceu, iar evaluarea lucrărilor să fie făcută chiar de către profesorii liceului la care elevul dă admitere, ceea ce i-ar ajuta pe candidați, dar și pe profesorii de la clasele de gimnaziu să evite capcanele învățării/predării excesiv standardizate la care îi obligă Evaluarea Națională. Și mai cred că ar trebui regândite probele și structura subiectelor examenului de bacalaureat, astfel încât candidatului să-i fie evaluate în mod real competențele.

Ar mai fi multe de spus. De exemplu, despre modul greșit în care, în funcție de probele pe care le implică un examen sau altul, unele discipline sunt considerate mai importante decât altele. Însă nu vreau să închei fără a pune măcar sub semnul întrebării unul dintre miturile României contemporane, și anume mitul bunei funcționări a școlii românești din timpul comunismului. Realitatea este că, în anii `80, sistemul românesc de învățământ deja intrase în colaps, însă nimeni nu voia să admită adevărul. Unul dintre motive ar putea fi și faptul că, pe parcursul anilor ’70, ieșiseră din sistem ultimii profesori școliți în perioada interbelică. De fapt, nu puține dintre mărețele realizări ale școlii românești din timpul comunismului s-au datorat acestor profesori, pregătiți în chiar regimul de care aparatul de propaganda afirma de zor că noua orânduire ne salvase. Pentru a vă convinge cu privirea la situația reală a școlii românești din anii ’80, este suficient, cred, să vă întrebați ce școală a produs actuală clasă politică românească. Răspunsul va fi edificator.

Dar iată că, din nou, experiența mea nu se dovedește relevantă: în acei ani care numai luminoși nu au fost, am avut, la Școala Generală Nr. 2, profesori foarte buni. Din punctul meu de vedere, cei mai buni: Maria Milea – învățătoare, Maria Marcoci – dirigintă și profesoară de matematică, Nicoleta Ionescu și Carolina Bădițescu – profesoare de limba și literatura română, Nicoleta Ionescu și Angela Naumovici – profesoare de limba engleză, Ortansa Lica – profesoară de istorie, Gheorghe Dimancea – profesor de muzică.

I-am amintit aici pentru că se întâmplă tot mai rar să vorbim de profesorii noștri. O fi și acesta un semn al crizei prin care trece învățământul românesc. Dar și pentru că, în vederea însănătoșirii sistemului românesc de educație, mai importanți decât legile, planurile-cadru și programele, rămân profesorii.

 

 

 

Valeriana Comedie




Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

: 2 ganduri despre “TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – Un punct de vedere

  • 8 ianuarie 2019 at 14:38
    Permalink

    Tableta de marti. Sper sa o duceti inainte muulta vreme.
    Sunt de acord ca generatiile se schimba. Totusi, disciplina, respectul, bunul simt lasa de dorit acum. Sincer. Poate este vina parintilor, poate a profesorilor sau, de ce nu, a copiilor. Nu generalizez acum. De aici pleaca multe, daca nu chiar totul.

    Reply
  • 8 ianuarie 2019 at 10:06
    Permalink

    Dl. Profesor,
    Din pacate aveti dreptate, referitor la calitatea invatamintului din tara noastra.
    Dezastrul a inceput din anii ’70- ’80. Incet, dar sigur, singurul scop al invatamintului a fost acela de a mentine locuri de munca profesorilor, nu educarea elevilor. Nu vreau sa jignesc pe nimeni. Un popor educat este mai greu de manipulat si de prostit. Iata rezultatele. Traim intr-o tara in care cei mai mari infractori se ascund in institutiile statului, la toate nivelurile.
    Referitor la “calitatea” indoielnica a invatamintului inca din perioada comunista, va pot da exemplul trait de mine, dupa ce am pierdut 4 ani intr-un liceu de muzica, am invatat singur, repet singur adica fara profesor, matematica si fizica pentru a intra la Inst. Politehnic Bucuresti, iar acum dupa o cariera de inginer ma apropii de pensionare.
    Si pentru ca aminteati de profesorii de calitate, vreau sa amintesc si eu de citiva, fiind absolvent al Scolii Generale de Muzica si Arte Plastice din Tirgoviste, o scoala foarte valoroasa la vremea aceea, 1968-1971.
    Dl. Constantin Soare-directorul scolii, Dl. Eugen Teodorescu-flaut, Dl. Gheorghe Dimancea-cor( ce bataie am incasat de la domnia sa), Dna. Maria Ionete-biologie/diriginte, Dna. Irescu-matematica, Dna Nitulescu (sper ca nu gresesc numele)-istorie. Aceasta profesoara de istorie ne spunea in anul 1969, cind politica ne invata cit bine ne-a facut noua armata sovietica, urmatoarele:
    ” Niciodata Romania nu a fost eliberata de armata sovietica. Romania a fost eliberata de armata romana.”
    Dl. Gheorghe Butnaru-matematica scoala generala din comuna Cojasca, Dimbovita
    Sint multe de spus, din pacate copiii nostri au ajuns un fel de cobai pentru locatarii ce s-au perindat pe la ministerul invatamintului si pentru guvernantii care conduc tara prin ordonante de urgenta si ordonante de urgenta care anuleaza ordonante de urgenta si tot asa.
    Cu stima,
    DN

    Reply

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro