TABLETA DE CARTE ȘI FILM – Marius MIHĂLĂCHIOIU – Chira Chiralina

„Citisem multe definiţii ale raţiunii omeneşti. Asta mi s-a părut însă a fi cea mai uimitoare, şi mi-a plăcut. M-am uitat la noul meu tovarăş cu un deosebit interes. Faţa îi era plină de zbârcituri, măcinată, roasă parcă de vijelii şi ploi. O altă faţă, câţiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeaşi impresie de lemn muncit şi chinuit: cea a lui Panait Istrati. (Zorba Grecul-Nikos Kazantzakis)

 

   Am citit scrierile lui Panait Istrati în vacanțele petrecute la Răzvad, la bunici. Părinții mă plasau la țară pentru toată vara, iar pentru mine acolo era raiul pe pământ: o bibliotecă, un bunic iubitor și o bunică grijulie îmi erau de ajuns.

   Am văzut ecranizarea nuvelei Codin și mi-a plăcut mult. Asta m-a determinat să citesc tot ce am găsit în bibliotecă. Chira Chiralina mi-a plăcut, de departe, cel mai mult. Am iubit-o cu poftă și am visat să o salvez. După ceva ani, citind mai mult despre Panait Istrati am înțeles că numai un levantin crescut în cosmopolita Brăila și bun prieten al lui Kazantzakis putea să scrie cu atât de multă pasiune. Nuvela Chira Chiralina este plină de pasiune și de pasiuni, unele la limita dintre viață și moarte, altele la limita acceptării de către societate.

   Chira Chiralina, nuvela cea mai frumoasă lui Panait Istrati, zic eu, s-a bucurat de-a lungul timpului de un succes incontestabil, fiind tradusă în Grecia, Turcia, SUA și chiar în Japonia. În 1943, Editura Vremea, din București, reedita, în traducerea românească a autorului, Povestirile lui Adrian Zografi, unde apare și Chira Chiralina, ulterior ediția a fost reluată, în colecția „Vintage”, de Editura Humanitas în 2014. Volumul conține trei povestiri: Stavru, Chira Chiralina și Dragomir. În toate trei, Brăila devine ținutul prin excelență al poveștilor. Aici se desfășoară drama lui Stavru, tot aici și drama Chirei Chiralina. Păcate ascunse, destine încurcate şi ciudate, acestea sunt ingredientele de bază ale prozelor lui Istrati.

   Victor Kernbach, în Dicţionarul de mitologie generală, o prezintă pe Chira drept o zână cu statut indefinit şi împărăteasă peste o împărăţie misterioasă, totuşi tangibilă fizic sau prin magie „cât te-ai şterge la ochi”. Descoperim această reprezentare şi în basmul „Omul de piatră” de N. Filimon (publicat la 11 nov. 1862, în „Ţăranul român”, unde era zeţar Petre Ispirescu). Un „arap buzat”, prin vrajă, favorizează unei împărătese naşterea unui copil la bătrâneţe. Prin încălcarea interdicţiei, fiul de crai vede „un palat cu totul şi cu totul de aur, încât la soare te puteai uita, iar la dînsul, ba. Şi într-însul şedea doamna Chiralina, tânără copilă, floare din grădină”. 

   Cartea popularizează o fascinantă făptură de curtezană, total îndepărtată de prototipul folcloric, dar pe gustul erotismului epocii. „Este o fiinţă iradiind tinereţe şi dor de viaţă, pasionată de dragoste, voluptuoasă, firească şi misterioasă ca însăşi natura”. Panait Istrati nu s-a considerat un scriitor şi doar intervenţia scriitorului francez Romain Rolland, în urma unei scrisori a lui Istrati adresată acestuia, dar care a ajuns la destinație cu o întârziere de doi ani, creează o prietenie. Scrisă în 1919, ea îi este returnată de serviciile poștale expeditorului. De-abia în 1921, după tentativa de sinucidere a lui Panait Istrati, scrisoarea ajunge în mâinile lui Rolland. În 1923, revista Europe publică povestirea Chira Chiralina, cu o prefață de Romain Rolland, în care acesta îl numește „un Gorki balcanic”.

   Ca să înţelegem personajul care a fost brăileanul nostru am să vă povestesc că, în 1927, împreună cu prietenul său Nikos Kazantzakis, străbate o parte din Rusia pentru a ajunge în Grecia. Ajuns acolo, este expulzat în 1928 pentru propagandă comunistă. Se întoarce în Rusia stalinistă, de unde pleacă, cu un gust amar, în 1929. În Franța, în urma publicării antologiei în trei volume Vers l’autre flamme. Après seize mois dans l’U.R.S.S, în care prezintă adevărata față a regimului comunist rus, cea despotică, este atacat de Partidul Comunist Francez. Membrii acestui partid încep, în frunte cu Henri Barbusse, o campanie violentă împotriva lui în presă. Atacurile nu vor înceta până în 1935, când Istrati, întors în România, moare într-o mizerie cruntă și părăsit de prieteni. Doar Nikos Kazantzakis îşi mai aduce aminte de vechiul prieten și îi va scrie câteva rânduri care au ajuns însă prea târziu: „Eşti bolnav? E oare posibil, Lazăre? Mă gândesc mereu la tine. Ideologiile şi cărţile au început să-mi dea greţuri. Altceva, mai profund, mai scump, mai omenesc ne uneşte…”.

   Filmul, pe care l-am văzut abia anul acesta pe TVR3, este bun, este chiar foarte bun. Dar ce altceva ne-am aştepta de la Dan Pița. În rolurile principale joacă actorii Florin Zamfirescu, Iulia Dumitru, Ștefan Iancu, Corneliu Ulici și Iulia Cîrstea. Scenariul este scris de Ioan Grigorescu. Documentându-mă despre film, pentru tableta de astăzi, am găsit multe critici la adresa jocului actoricesc, în special cel feminin. Vreau să vă spun că eu, ca un profan, am găsit rolurile bine construite pe linia dictată de regizor, care a limitat perspectiva pasională şi erotică. Acest aspect chiar este concluzionabil din întreaga economie a peliculei. Nu cred că este doar un film de atmosferă şi de imagine, chiar dacă Oana Păunescu, prin costumele somptuoase îşi aduce o frumoasă contribuţie. La fel imaginea lui Dan Alexandru şi coloana sonoră însoţitoare a lui Adrian Enescu. Dar altfel, din punct de vedere al personajelor şi al rezultatului final, ecranizarea este reuşită. 

 

MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… Carabella târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…