SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Jurnal intim (1980-1984) – episodul 2

Cum spuneam în introducerea la primul episod al acestui jurnal, las aparatul de note pentru ediția în volum. Uneori însă, unele precizări sînt necesare și acum, mai ales că, uneori, eu însumi am făcut eforturi de memorie care să descifrez unele notații. De pildă, mă întrebam de ce a citit Mihai Ursachi trei scrisori ale unor juni scriitori din Iași într-o ședință de Consiliu al USR. Mi-am amintit că, periodic, revistele editate de Uniune erau supuse analizei instanței de conducere a USR în prezența redacțiilor. Prin urmare, venise rîndul analizei revistei Convorbiri literare. Ședințele de Consiliu, inclusiv cele de analiză a publicațiilor, nu erau niște bătăi cu flori. De aceea, după cîțiva, nici nu s-au mai întrunit, de Uniunea ocupîndu-se conducerea operativă, biroul. Totuși, acea ședință a avut unele efecte, în mai puțin de un an, autorii tineri au pătruns în paginile venerabilei publicații, cu intermitențe, am ținut o rubrică în care comentam cărți, am fost publicat foarte rar și cu poezii sau articole și eseuri mai lungi. Trebuie să mai adaug că Mihai Ursachi a fost unul dintre puținii scriitori deja consacrați care sprijineau promovarea autorilor tineri. Opinia despre Ioanid Romanescu s-a nuanțat ulterior… Se înțelege că s-a nuanțat opinia și despre Gabriel Liiceanu, doar că în sens invers!

5 mai 1980

În ultimele zile am descoperit bucuria de a munci pămîntul. L.C. mi-a pus la dispoziție o parcelă în grădina sa, parcelă pe care am săpat-o și pe care voi semăna ceapă, usturoi, mărar, pătrunjel, fasole, morcov și, poate, roșii. O muncă – în condițiile în care o desfășor eu – liberă, în care nimeni nu exploatează pe nimeni. Munca agricolă este singura care potențial exclude exploatarea dar, nu știu cum se face, a fost mai totdeauna mijloc de extremă exploatare. Fantastică este oboseala care se lasă seara în trupul meu, după cîteva ore de săpat, o oboseală care mîngîie și care te înviorează. În al doilea rînd (și nu mint deloc, pentru că acum pare a fi cu adevărat al doilea) mi-am terminat volumul de poezii cu totul. Mihai Ursachi, care mi-l va duce la editură să mi-l depună pentru concurs, zice că este foarte bun, mai bun decît Inelul cu enigmă cu care a debutat el și că este chiar puțin invidios. Este un om foarte politicos și manierat, deși îmi place să cred a fi depistat în spusele sale o undă de sinceritate autentică, necontrafăcută. N. D. și V.G. au păreri la fel de pozitive. Chiar și mie îmi place acest volum, dar nu vreau să-mi pun speranțe prea mari în el pentru a nu mă descumpăni exagerat de mult un eventual eșec, pe care, de data aceasta, nu mi-l doresc absolut deloc. Poate datorită activității mele dominante din ultimele zile, simt nevoia să recitesc eseul lui L.P. intitulat Scriitură și agricultură. Din nefericire, nu îl am, iar L. nu este în Iași. Poate vine astăzi. Înainte de aceste sărbători prelungite, Petru Creția a fost în Iași. Păstrez aceeași bună impresie, deși nu mai am exaltarea de prima dată. Nu știu dacă motivul se află în mine ca interpret al gesturilor lui sau dacă nu cumva el nu a mai fost la aceeași înălțime. Nu mi-a plăcut că l-a bîrfit pe Radu Petrescu cu care este, totuși, prieten foarte vechi. Sper că Radu Petrescu nu ar întoarce procedeul. Mi s-a părut a întrevedea puțină invidie, un fel de gelozie. Nu pot crede asta. V.G. mi-a dat un excelent eseu (Jurnal filosofic) pentru revistă. Fie și numai pentru el și L., trebuie să pot scoate cîteva numere. Bunii mei prieteni mi-au dăruit cîteva cărți superbe și necesare: Karamazovii în ediție de lux, un Mondrian editat la Flammarion, cu fragmente din textele teoretice și reproduceri incomparabil superioare celor din albumele românești, volumul al patrulea din ediția completă Eminescu (postumele), corespondența și Jurnalul lui Mateiu Caragiale. O adevărată comoară în totul. Citesc splendidul și netipăribilul Jurnal al lui Grigore Gafencu, pe anii 1940-1944. Excelentă prin cecitatea sa declarația agenției TASS dată cu o săptămână înainte de invazia germană. Dar, e posibil să aibă dreptate cine a spus că dacă Stalin nu ar fi dorit războiul, acesta nu ar fi izbucnit și atunci declarația ar trebui privită în cu totul altă lumină. Oricum, ciudată (normal de ciudată sau invers) impresia că istoria nu face altceva decît să se repete. Ciclicitate. Periodicitate. Lipsă de finalitate. Negație a istorismului și evoluționismului, rămășițe spelbe ale unui secol pozitivist.

6 mai 1980

Am uitat ieri să notez că Mihai Ursachi mi-a dăruit foarte frumoasa ediție bilingvă a poemelor sale. Păcat că engleza mea rudimentară (ori incipientă?) nu mi-a permis mai mult decît contactul pur fonic – și acela aproximativ – al versiunii engleze. Lungă discuție cu V.G. pe tema împrăștierii în mai multe înfățișări ale scrisului (cazul meu) sau a concentrării asupra unuia singur (cazul său, dedicîndu-se – zice el – exclusiv filosofiei). Mi-am adus în sprijin exemplele lui Poe, Baudelaire, Mallarmé, Eminescu (ca ilustrare, nu ca recurs la argumentul autorității), ca și speranța mea (sau ambiția mea secretă, cum am numit-o altădată) de a accede la un text care să depășească deosebirile dintre curente, genuri și scriituri. Am rămas pe pozițiile noastre, ceea ce este excelent pentru o discuție viitoare și mă întreb dacă nu cumva, pînă la urmă, iar este vorba despre veșnica problemă a deosebirilor de structură. Poziția sa este explicabilă însă și prin nerezolvata problemă a timpului destinat scrisului. Nu știu cine ar putea face ceva pentru el în această privință. Lucru ce are totuși și urmări pozitive – privesc în V.G. primul filosof român serios de după război, exceptându-l pe Gabriel Liiceanu, care îl precede cronologic. V. poate da o carte despre ironie comparabilă valoric (dacă acest monstru teribil care este valoarea există) cu cea despre tragic a predecesorului. V. mi-a arătat textul citit de Mihai Ursachi la simpozionul Hölderlin de la Sinaia – Socrate și Alcibiade. Text foarte bine scris (cu excepția cîtorva prețiozități din final) și care dovedește, dacă mai era nevoie, vocația teoretică reală și profundă a poetului. În ciuda părerii lui V., cred că noțiunea de ironie ontologică, propusă de Ursachi, este viabilă și merită a fi adîncită. În perspectivă spiritualistă (și nu văd de ce nu aș accepta-o), Ființa, realmente, poate fi ironică. Și, desigur, „Poetul în general, poetul ca arhetip este Evreul rătăcitor al spiritului.“ În discuția despre „tot și toate“ cu V. am atins și problema marginalității. Sînt, într-adevăr, un marginal în toate sensurile acestui cuvînt. În afara politicului, prin opțiune; în marginea societății prin calitatea de artist și intelectual; încă o dată în marginea ei prin sărăcie din care am făcut o a doua vocație. Incapacitatea de a adera la o ideologie propusă sau impusă mă împinge fatal între aceeași en marge. Nu fac o tragedie din asta – dimpotrivă – pentru că, de-a lungul timpului, mă simt într-o companie foarte măgulitoare. Vocația intelectualului și a artistului, este, poate, aceea de a fi un paria al timpului său și, abia în al doilea rînd, un judecător al acestuia. El este un judecător întrucît privește prezentul din perspectiva unui ideal utopic și mai mult visat. Cel mai bun timp, pentru el, nu înseamnă încă nimic și cea mai bună dintre lumile posibile încă nu a fost imaginată de Cel Atotputernic. O luciditate ca o flacără înghețată, aprope ucigașă și, pînă la urmă, sinucigașă.

10 mai 1980, o sîmbătă

După ce Mihai Ursachi a citit scrisoarea mea în ședința Consiliului Uniunii Scriitorilor, probabil că am reușit să mai rup o punte. Cea cu revista Convorbiri Literare. Și V.G. la fel. Am constatat, însă, cu uimire că Daniel Dimitriu în ședința de cenaclu a apreciat favorabil cuvîntul meu critic pe seama textelor citite acolo și mi-a spus în pauză că vrea să discute ceva cu mine, pe teme critice. Să aibă el vreun plan în cadrul revistei și să dorească să mă folosească ca unealtă? Mi se pare, totuși, un ins cinstit și direct. Să fi avut scrisorile noastre un efect pozitiv, totuși? Bănuiam că va ieși ceva rău pentru mine, V.G și N.D., dar ceva bun pentru ceilalți tineri (Care oricum erau mai favorizați!). Să discut, întîi, cu Daniel Dimitriu Am scris o povestire scurtă pe tema scriitorului care dorește să debuteze cu „opere complete și definitive“. Rescrisă, la nivelul stilului, nu al concepției, și integrată într-o poveste mai lungă (ca la Poe, de pildă) poate însemna ceva. De când am terminat volumul, nu am putut scrie nici măcar un singur vers. Sînt aproape două luni. Speram să mă deblochez după expedierea volumului la editură, dar nu s-a întîmplat așa. Mihai Ursachi a spus că are o presimțire că volumul va ieși între cîștigătoare și va apărea. Ca să mă încurajeze, probabil, a spus că e superior Inelului cu enigmă, volumul său de debut. Are un stil de curtoazie și eleganță în relații foarte personal, dar mi-a făcut plăcere să cred a putea sesiza o undă de sinceritate veritabilă. Și mie îmi place volumul, mai ales că se construiește foarte bine, încheindu-se în forță. N.D. e de aceeași părere. Din păcate, nu părerile noastre au importanță. În ședința de Consiliu, răspunzînd criticilor lui Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, contestatarul de buzunar, a susținut că revista lor nu m-a publicat încă deoarece nu am talent. Mihai Ursachi a răspuns că am mai mult talent decît oricare din poeții de la ei. Nu asta contează. Dacă nu am talent, de ce m-au lăudat un an de zile, ducîndu-mă pe rînd cu vorba? De altfel, Ioanid Romanescu nu a văzut decît o singură poezie scrisă de mine. Dar n-are rost să mă răzbun într-un jurnal intim.

A ieșit ceapa pe ogorul meu. Mîine pun roșii. Constat că entuziasmul agricol nu m-a părăsit încă, la zece zile de la declanșarea lui. Recitesc, foarte serios, articolele critice și jurnalele intime ale lui Baudelaire. Trebuie să-mi lămuresc, odată, raporturile mele cu axa Poe – Baudelaire – (Mallarmé – Lautréamont – Rimbaud). În fapt, pe linia asta vin, chiar dacă încerc să elaborez conceptul post-modernității. Constat că văd peste tot semnele acesteia. Acum două zile, în splendida Siberiadă a lui Mihalkov (film polifonic, cu ritmuri intersectate, alternanța de imagine color-sepia-alb/negru).

LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…

Distribuie:

Locuri de munca

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro