Senzaţia, pornind de la Sontag, că un timp, nu ştiu cât de lung, am trăit, cel puţin o parte a lumii, o viaţă camp: orientaţi către stil, ornamente, estetism, dezangajare; o existenţă între ghilimele, o fiinţă care se joacă – extravaganţă şi poză. Şi că toată mişcarea asta de azi, căreia-i putem spune anarhism modern, nu este altceva decât o replică dureroasă, neaşteptată poate, la viaţa camp. „Conţinutul” se revoltă contra „stilului”.
„Morala” vrea să elimine „estetica”. Tragedia îngroapă ironia. Refuzul comediei… Parcă-l văd pe venerabilul justiţiar Jorge al lui Eco vituperând cu vorbe de foc împotriva râsului ca lucru josnic, degradat…
De la Iliada la Seinfeld… De la prezenţă la absenţă… O continuă diviziune a realului, revigorată, când şi când, de revoluţiile avangardismelor, până la ceea ce nu se mai poate diviza, un capăt, un soi de semnal al morţii artei. Dar tocmai atunci, miraculos, ea renaşte mereu. Poate că această revenire la forţa literaturii, de pildă, să fie posibilă graţie condiţiei pe care Verdi ar fi rostit-o către sfârşitul secolului 19: „Să ne întoarcem spre trecut, va fi un progres.” Dar cum să te întorci, sub ce manieră, în ce cheie stilistică, după aversiunea relativ recentă faţă de limbaj?
Barthes ne îndeamnă să luăm calea filiaţiei cu trecutul, nu al rupturii totale faţă de el. Iar filiaţia să ia forma alunecării, opusă deconstrucţiei. Iar alunecarea, în fine, fiecare cum gândeşte, cum poate…
Scrii, dar pentru cine scrii? Pentru tine, zici. Nu, nu e prea exact. Că scrii în singurătate, foarte bine, e şi de dorit. Însă, ca să ne lămurim întrucâtva, să luăm un exemplu limpede, Friedrich Nietzsche… El scria prin locuri anonime, în camere insalubre, singur în totalitate. Era un marginal. Trăia şi scria ca un marginal. Alţii erau miturile filosofico-literare în vremea lui. Deci, s-ar putea spune că, într-adevăr, scria pentru sine.
Şi totuşi, nu… Însă nu scria nici pentru contemporani, în mod strict. Era un „inactual”. Aceştia îl cunoşteau vag, ca pe un ciudat. Elita timpului însă simţea uriaşa lui originalitate, fără a o primi în comunitatea lor istorică. Şi chiar fostul profesor din Basel declara, în opera lui, că nu scrie pentru lumea actuală lui, ci „pentru cei de peste o sută de ani”. Ce enormitate! Te poţi îndoi. Şi totuşi, aşa a fost: el a scris pentru „copiii” lui: Foucault, Derrida, Heidegger (să zicem), Deleuze, Fink,, Safranski, Klossowski, Ricoeur ş.a. Iată, aceasta e comunitatea acestui singuratic. Opera lui este un dar făcut acestei comunităţi.
Aşa că n-avea nicio grijă: dacă scrii bine, vei inaugura o comunitate cu care rezonezi. „Cuvântul este comunitar pe măsura singularităţii sale”? (Jean-Luc Nancy).
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
