ortooxacell kiss2022.gif Flax

TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Din jurnalul de profesor înainte de pensionare (8)

Și se apropia, după 41 de ani, în plină pandemie și sub apăsarea învățământului online, chiar ea, pensia…

La început de iarnă, în fiecare an, „am stat de povești” cu elevii mei despre… existență. Tot mai grea încercare! Existența înseamnă, pur și simplu, doar trecerea noastră prin viață? i-am întrebat eu, de fiecare dată. Jean-Paul Sartre scria că omul este singura viețuitoare conștientă de existența sa. De fiecare dată i-am întrebat și eu dacă plantele sau animalele există. Și mi se răspundea că există. Dar ce înseamnă asta? Filosoful francez mai spune și că lucrurile fizice sunt doar „în sine”, în timp ce omul este „pentru sine”. A fi om, așadar, este și altceva decât a fi un lucru. Existența omului precede oricărei semnificații a acestei existențe în general. „Eu sunt” îl precede pe „ce sunt eu”… Este celebra expresie „existența precede esența”. Am simțit mereu  (în ultimii ani mai rar, ce-i drept…) nedumeririle adolescenților din fața mea. Și, de obicei, insistam: prin „esență” se înțelege acel ceva care este cu adevărat ceva, adică „natura acelui ceva”. Omul nu are o asemenea natură, el trebuie să se creeze pe sine însuși, el trebuie să-și creeze propria natură, propria esență, pentru că nimic nu-i este dat dinainte. Și încercam să fiu și mai clar… Omul, le spuneam eu, nu are o natură veșnică, așa cum cred cei mai mulți dintre filosofi, la care să se întoarcă și să se sprijine pe ea. Înseamnă că nici întrebările despre sensul vieții nu se justifică. Oamenii sunt condamnați „să improvizeze”, sunt ca niște actori așezați pe o scenă, fără textul rolului și fără să existe cineva care să le „sufle” replicile din cutia ascunsă în marginea de jos a sălii. El, omul, trebuie să decidă cum vrea să trăiască… Și ce mai spune Sartre? întrebam eu, uneori cam adormit în frigul din sala de clasă, caloriferele fiind încă oprite, pentru economii financiare la bugetul liceului. Atunci când omul trăiește experiența faptului că el există și că el trebuie să moară, descoperind că nu există  niciun sens în toate acestea, atunci așadar îl cuprinde „angoasa”. Se simte străin într-o lume fără sens, ajunge la disperare și la silă, la plictiseală și la absurd. Și, dragii mei, le mai spuneam eu elevilor nu foarte interesați de dialoguri filosofice, ajungem la libertatea pe care omul o trăiește ca pe un blestem. E cunoscuta expresie a lui Sartre, „omul este condamnat la libertate!” Omul este condamnat pentru că nu s-a creat pe el însuși și totuși este liber… Aruncat în lume, el devine răspunzător pentru ceea ce face. Prin propria noastră alegere, noi decidem ce trebuie să facem, să mergem la muncă, să respectăm niște reguli, să alunecăm în masa anonimă și să devenim un individ impersonal al mulțimii. Totuși, libertatea noastră ne „comandă” să facem ceva din noi înșine, să ducem o existență autentică sau reală. Există însă o limită până la care omul este vinovat de toate? Da, crede Sartre, viața nu are niciun sens în sine, dar omul nu se împacă neapărat cu această situație. A exista înseamnă să-ți creezi propria existență; în sine însăși, conștiința nu este nimic înainte de a simți ceva. Și filosoful francez ne dă și argumentul: conștiința este întotdeauna conștiința a ceva, iar ceea ce poate să fie acest „ceva” depinde de noi înșine, dar și de lumea din jurul nostru. Noi alegem ceea ce are semnificație pentru fiecare om. Aici am avut mereu unele „greutăți pedagogice”, am simțit că elevii mei erau mai nedumeriți decât la început. Tocmai de aceea le-am dat exprimarea concretă a unui scriitor contemporan… Doi oameni pot fi prezenți în același spațiu și timp și totuși pot trăi în mod cu totul diferit, pentru că lăsăm ca părerile noastre și interesele noastre să influențeze felul în care percepem mediul în care trăim. O femeie însărcinată poate să aibă senzația că vede peste tot alte femei însărcinate, dar asta nu înseamnă că înainte n-ar fi existat asemenea femei însărcinate. Numai că, sarcina are o altă semnificație, e nouă, e importantă… De aici și concluzia: propria noastră existență influențează modul în care percepem obiectele în spațiu, atunci când ceva nu e important nici nu-l vedem. Sartre mai scrie că „omul aneantizează” ceea ce nu are semnificație pentru el. Și tot așa se terminau orele mele de filosofie, despre sensul vieții, iar azi a rămas să le predau doar pisicilor din curtea casei și, poate, simpaticei Norocica, șoricara cea jucăușă și veșnic în căutare de haleală proaspătă. Probabil că toate aceste mici viețuitoare nu vor „aneantiza” nimic din ceea ce are o atât de serioasă semnificație pentru ele… Desigur, asta nu prea mai am cum să le-o spun elevilor mei, poate numai dacă citesc Gazeta Dâmboviței.

Și, mai departe, dintr-o oră de economie, la clasa a XI-a… O companie românească și una germană au convenit să desfășoare un turneu de canotaj la caiac la nivelul 8+1. După o practică și exersare lungă și grea, ambele echipe au aranjat competiția sportivă, dar Germania a ieșit învingătoare cu un avans de 1 km. Managementul a decis că motivul unei înfrângeri zdrobitoare trebuie aflat, aşa că au angajat o firmă de consultanţă care să investigheze problema şi să recomande acţiuni corective. După mai multe săptămâni de investigații, s-a constatat că echipa germană a avut opt oameni la vâsle și unul la cârmă, pe când românii au avut un om care vâslea și opt oameni la cârmă. Aşa că, după un an de studii şi milioane de dolari cheltuiţi ca să analizeze problema, firma de consultanţă a ajuns la concluzia că sunt prea mulţi oameni la cârmă şi prea puţini la vâsle în echipa României. Deci, pe măsură ce se apropia ziua cursei din anul următor, structura managerială a echipei învinse a fost complet reorganizată. Noua structură cuprindea: patru manageri de cârmă, trei manageri zonali de cârmă şi un nou sistem de urmărire a performanţelor pentru omul de la vâsle, ca să i se asigure stimulente în muncă. În anul următor, germanii iar au câştigat cu un avans de 2 kilometri. Umiliţi, cei din corporaţia românească l-au concediat pe vâslaş pentru performanţe slabe şi au acordat managerilor o primă, pentru că au descoperit unde era problema. I-am rugat să comenteze povestea mea mohorâtă. Cârmacii au fost mereu mulți, în guvernele post-revoluționare ale țării noastre, în parlamentul cu lefuri umflate, asta e, cu ei defilăm, li se umflă obrajii la televizor, crapă de grija patriei iubite. Vorbele de altădată: meșter cârmaciul! Bine, asta de la sfârșit nu le-am mai spus-o elevilor mei!

PS Și încă ceva, de acum, de azi, de ieri, din păcate dintotdeauna pentru noi… Am citit un răspuns elaborat la întrebarea: cum și-au păcălit alegătorii Klaus Iohannis și liberalii cu discursul pro-justiție? Adică, n-au reparat nimic din dezastrele pesediste dinaintea lor… Așa cum se știe deja, ultimul raport MCV arată, în esență, că România va fi mai departe monitorizată de Bruxelles la capitolul justiție, până la atingerea obiectivelor asumate în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare, devenit obligatoriu conform ultimei decizii a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Angajamentele luate de România au rămas la stadiul de promisiuni. Cu orice aritmetică am socoti, România liberalo-uselisto-plusisto-udemeristă nu a îndeplinit niciunul dintre cele 10 obiective pe termen scurt, din programul de guvernare. De jumătate de an, coaliția de la putere dispune de majoritate în Parlament și totuși reformele bat pasul pe loc. Repet, aritmetica e cruntă: România lor s-a prefăcut că reformează justiția și că îndreaptă ce s-a stricat sub asaltul PSD împotriva judecătorilor și procurorilor. Ce se poate comenta aici? „În realitate, președintele Klaus Iohannis și liberalii s-au folosit și ei de buzduganele lăsate moștenire de regimul Dragnea. (…); judecătorii și procurorii vocali au continuat să fie hărțuiți, în număr mai mic, dar fenomenul n-a dispărut; au păstrat și s-au bucurat mai departe, ei și clientela lor, de toate modificările operate de PSD la Codul Penal și Codul de Procedură Penală; nu s-au grăbit să repare efectele deciziilor CCR care au dus la închiderea multor dosare sau au scăpat mii de infractori.”

O lehamite uriașă mă determină să mă opresc aici, stăm mai departe sub vremuri, culorile lor politice sunt amestecate, un daltonism post-pandemic se întinde peste noi toți. Iar lor li se pare că tot românul e preocupat de dileme: Câțu sau Orban? Barna sau Cioloș? S-o credeți voi! Vedeta e tot Turcanu, în căutarea punctelor cardinale…

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media