ortooxacell kiss2022.gif Flax

SCRUM DE SECOL – Adrian CIOROIANU – De azi, de ieri…

1.Acele cărți care merg înaintea noastră 

 

   Revista care a bătut comunismul (inclusiv la cap) – „Secolul 20″… În opinia mea (subiectivă, iarăși spun), cea mai bună revistă literară-culturală-de idei din România regimului comunist a fost fenomenala „Secolul 20″ (condusă, în cea mai mare parte a perioadei, de Dan Hăulică, ca redactor-șef, și Ștefan Augustin Doinaș ca redactor-șef adjunct; Roger Câmpeanu a fost, ani buni, secretar general de redacție; am avut privilegiul de a-i întâlni pe toți trei, cu ani și ani în urmă.

   „Secolul 20″ a luat naștere prin anul 1961 (sau ’60?, scriu din memorie), la începutul politicii de  „liberalizare” comunistă a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Editată de Uniunea Scriitorilor (care cred că își avea sediul în fostul palat al lui Toma Stelian, clădirea de pe Bulevardul Kiseleff în care se află azi PSD), „Secolul 20″ a devenit, repede, o revistă de nivel european (la propriu, nu la figurat!). Dat fiind că am o parte importantă din colecție, din anii ’60-’90,    n-am nici o reținere în a spune că fiecare număr al revistei era o bucurie pentru ochi și pentru minte. În teorie, era o publicație lunară – dar, în 1989, deja avea o întârziere de câțiva ani! Și, atenție, tocmai această întârziere ferea revista să înceapă cu acele pagini encomiastice despre Nicolae și Elena Ceaușescu!

Mai jos (foto 1), câteva numere, aproape alese la întâmplare. Revista a publicat, în două numere (1-2, ianuarie-februarie 1963), celebrul roman al italianului Lo Duco, „Dolce vita”, care a stat la baza la fel de celebrului film omonim. Romanul „Vă place Brahms?”, al franțuzoaicei Françoise Sagan, a fost publicat in „Secolul 20” în  martie 1962… Repet: vorbesc mai sus despre anii 1962 și 1963. Deținuții politici erau încă în pușcării, dar Gh. Ghe.-Dej se înscria pe „noua cale” a regimului autohton. Cu mențiunea că nu Gh. Ghe.-Dej făcea revista – ci niște intelectuali români, forțați să coexiste cu un regim pe care nu românii îl votaseră spre putere. 

   Concluzia: colecția acestei reviste, ca atâtea altele, merită digitalizată, spre folosul de azi și de mâine al tuturor românilor și românofonilor!

  1. Cum e cu cei care au dispărut în aceste zile… 

   Pe 5 septembrie a.c., în sfânta și leneșa zi de duminică, pe când aproape mă pregăteam să scriu un text despre Biblioteca Națională (prietenii reali și virtuali știu de ce), doar ce am aflat că a murit Ivan Patzaichin. Caut și găsesc câteva poze cu mine și cu el, din toamna lui 2018,     dintr-un muzeu și un restaurant parizian, cu ocazia „Centenarului…” serbat atunci, printr-un sezon cultural, între aceste două mărețe țări europene care sunt România și Franța. Dar parcă, acum, ceva m-a ținut de mânecă, cum se spune. Poate am pus acele poze pe FB, atunci, mai ales că în unele apăreau și prieteni comuni din Franța. N-avem acordul lor, n-am timp să-l caut etc. Repet, voi verifica dacă am pus acele poze, deși, teoretic, mi-ar fi plăcut (retrospectiv vorbind).

   Apoi, în acea duminică am mai ieșit puțin prin oraș, m-am mai foit ceva prin casă – și, ce să vezi,  mai bine zis, ce auzi? A murit actorul și managerul TNB Ion Caramitru! Nu cu mult înainte de pandemie, să zic poate toamna lui 2019, doar ce ținusem o altă conferință din onorabila serie a TNB, la invitația directă a domnului Caramitru, inițiatorul acelui proiect de conferințe. Titlul conferinței mele a fost „Nici viitorul nu mai e ce-a fost”, asta e o idee pe care în joacă o repetă de ani de zile un amic de-al meu, și, sincer, azi, în noile condiții, poate să pară unora fie bizară, fie premonitorie, fie complotistă. Ca de fiecare dată, fiecare înțelege ce vrea.

    Dar ce doream să spun: în urma acestei conferințe din 2019 de la TNB (ca și din alți ani, precedenți), echipa admirabilă a TNB și ai mei prieteni prezenți la fața locului mi-au transmis, nu exagerez, zeci de poze cu Ion Caramitru alături de mine (regia e că amfitrionul stă pe un scaun alăturat invitatului…). La momentul respectiv, cred că am pus una sau câteva poze pe FB. Dar, în ziua morții lui, nu mă simt ok să pun. 

   Luni 6 septembrie a.c., am aflat despre moartea lui Jean-Paul Belmondo, un erou al copilăriei mele și un simpatic în imagologie subiectivă a tuturor românilor. Am, din ultimii ani, câteva poze cu el, la Paris, în urmă unor întâlniri întâmplătoare, fie pe cheiul Senei (partea stângă a podului Alexandru III, în sensul cum curge Sena, fie prin reuniuni culturale în care el era invitat de onoare. Problemă: Belmondo mergea foarte greu. Mai bine spus, la acele întâlniri la care am fost parte, mergea într-un cărucior. Ei bin (fără ură și fără părtinire), dar tocmai din acest motiv cred că, în Istorie, e foarte important ceea ce rămâne, în fiecare moment al analizei – deși, teoretic, știm că ar fi preferabil să rămână totul!

   Aș vrea să fiu bine înțeles. Am prieteni, reali, care au postat poze cu unul sau altul din acești oameni și nu îi condamn deloc! Vedetele sunt icon-uri ale epocii noastre, toți ne dorim poze cu ei. Nimic de reproșat! Și eu am poze cu multe vedete politice sau artistice etc. cu care      m-am intersectat în ultimii 20 de ani, de la artiști români până la vedete politice precum George Bush Jr., Angela  Merkel, Vladimir Putin sau alții. Dar nu am considerat esențial să le folosesc, deocamdată. O voi face, când voi asambla amintirile mele politice sau diplomatice – fie în format text, fie în format video. Dar aceasta este pur opinia mea.

   Și, la final, știți de ce nu pot pune aceste poze? Pentru că, între mai 2015 și decembrie 2020, chiar m-am rugat, cu relativitatea mea generică de nonpracticant religios, ca să nu moară, în timpul mandatului meu la UNESCO,, actorul și icon-ul artistic francez pe nume Alain Delon! Acest actor a fost admirat de milioane de domnișoare și doamne din fosta Europă de Est!  Ba chiar, în  România,, exista o haină de piele care îi purta numele (am scris, ca istoric, un text de presă pe acest subiect…). Deci, chiar m-am rugat, cu puterile mele laice, ca Alain Delon să nu… înțelegeți .

   Caz în care, bănuiam, mama mea, printre alte românce, ar fi suferit – măcar preț de o știre, de o zi sau de o iluzie.! 

 

ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, reputat istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; a fost ambasador al României la UNESCO și este manager al Bibliotecii Naționale a României…

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media