ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE: NERO, BRAC GERMAN- Episodul al patrulea

Distribuie:

În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI   (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…

 

 

Tio Sima, fratele mamei mele, se uită mustrător, din poza agățată în peretele sufrageriei. Barba căruntă îi iese din rama tabloului și vocea răgușită îmi intră, caldă, în u-rechi.

–Nepoate, zicea, tu trebuie să te faci doctor, cineva o să aibă grijă și de oastea bă-trână din jurul tău…

–Crezi, îl întrebam, că sunt bun pentru asta?

–Ești născut pentru medicină, zicea vesel.

–De unde știi? continuam eu.

–Domnule, mă pricep la oameni, dacă închid ochii te-am și îmbrăcat în halat…

Mergeam mereu în cabinetul lui, tio Sima era asistent medical, lumea îi zicea domn doctor, toată ziua alerga prin satele din preajma Sintrei, motoreta lui albastră era cunoscu-tă peste tot. Seara, uneori, sta cu tatăl meu în grădina casei noastre, beau amândoi vin ver-de, adus din podgoriile din nordul țării, îi auzeam lăudând licoarea ușor acidulată, însoțită de cântecele Amaliei, iubita divă a generației lor. Lăstarul, repeta tio Sima, e prea pră-pădit ca să poată fi scos din pământul care-l hrănește tocmai atunci când au dat mugurii. Pentru a se vedea pe sine, mai spunea, omul crede că e de ajuns să se privească în o-glindă. Dacă găsește ceva neașteptat, el se apleacă și vrea să descopere mai îndeaproape ceea ce nu-i place. Ar trebui să ne vedem mai bine din depărtare.

–Nepoate, făcea tio Sima, ia și tu un pahar, ești bărbat în toată regula…

–Iau, îi răspundeam, dar să știi că nu-mi place vinul vostru.

–Un mânz, trăgea tata concluzia potrivită.

–Să mă asculți pe mine, îmi spunea tio Sima, când tata pleca să mai umple carafa de sticlă. Dacă trăiesc, îți plătesc eu taxele la facultate, după ce te văd doctor, mă îmbăt…

Râdeam, dacă era numai atât, ar fi trebuit să fi terminat deja facultatea.

Apoi, el a și făcut ceea ce-mi promisese, mi-a plătit toate taxele, până când, din anul patru, m-am angajat într-o clinică particulară și am reușit să am banii mei. Am terminat cei șase ani de studii și am obținut rezidențiatul în medicină de laborator. Când a murit ta-ta, în furtuna iscată pe ocean brusc, la mijlocul zilei, vasul comandat de el s-a scufundat în adâncuri, iar tio Sima a albit într-o singură noapte. El și tata erau mereu împreună, așa îi știam dintotdeauna. Până pe la cinci ani, îmi spunea mama, nici nu înțelegeam bine ca-re dintre ei era tatăl meu, îi strigam la fel pe amândoi. Era veselie mare la noi în curte. Tata Sima, strigam eu de zeci de ori pe zi… Unchiul a murit anul trecut,  l-am internat în clinică, am stat lângă el până în ultimele clipe ale vieții, un cancer la pancreas l-a chinuit câteva luni, dar el zâmbea când intram în rezervă și se ridica fericit la capătul patului. Îmi ținea mâna între palmele lui groase, mă punea să-i povestesc despre Colaresul nostru și mă întreba dacă au înflorit portocalii din grădină, era în spital de aproape trei luni.

Dintre ai mei mai trăiește aici doar tia Amalia. Casele noastre sunt așezate, toate, în marginea satului, două dintre ele au obloanele trase de mult, au crescut bălăriile prin gră-dinile de la stradă, mai apar niște rude pe care nu le cunosc, dar pleacă repede, legând cu lanțuri porțile ruginite.

–Sunt moștenitorii, zice mătușa… Nici nu mă salută când trec pe stradă, niște proști, face ea supărată.

–Ar trebui să-i oprești odată, spun eu.

–Sunt tineri, nepoți, veri, naiba știe și dă din mână fără chef.

Se face frig, aerul sărat al oceanului ajunge până pe terasa casei mele, mi-e lene să mă ridic, deși mi-au înghețat picioarele goale, lipite de gresia rece. Fără rost mi-o amintesc pe Rollia, atunci când a venit pe aici, nu știa cum să plece mai repede, găsea tot felul de motive că să ne întoarcem în capitală. Mama plângea în bucătărie, îi vedeam câteva lacrimi strecurându-se prin marginea prosopului pufos, pe care și-l așezase peste față. Aș fi vrut, atunci, să-i trag nevestei mele o înjurătură de marinar bătrân, le țineam minte de la tata, dar n-am scos o vorbă, am condus mașina ca un nebun, pe serpentinele dinspre Sintra, Rollia se făcuse mică în scaunul din dreapta și ținea ochii holbați, aproape de parbrizul murdar. Abia în curtea palatului Sally și ai lui, Rollia a îndrăznit să vorbească, era transpirată și-i curgeau urmele de rimel pe obraji.

–Te-ai supărat aiurea, mirosea a mucegai la mama ta, știi că am alergie…

–Ești o vacă sulemenită, am strigat, așteptând-o să coboare în fața scărilor de marmură, lustruite, ca în fiecare zi, de armata de servitori ai familiei.

Am plecat în forță de pe loc, am găurit pietrișul colorat al aleii, mi s-a părut că o bu-cată din eșarfa nevestei s-a agățat în ușa din dreapta, trântită de năvala motorului ambalat cu putere. M-am plimbat pe străzile orașului, am defilat în viteză pe coastele pietruite ale capitalei, m-am liniștit greu și, în cele din urmă, m-am dus în laboratorul de la clinică, aveam acolo o anexă, cu o canapea și un birou de serviciu. Am stat minute bune cu privirea lipită de geam, se aprinseseră luminile peste oraș, farul din port clipea regulat, un ochi roșu căuta  înserarea, fără să știe că eu, bărbatul tânăr de la etajul șapte, golisem în spatele perdelelor transparente orice urmă de fericire. Pe birou erau aliniate lamelele numeroase, cu probele de țesuturi și celule, le-am  numărat, erau peste o sută de oameni în fața mea, câțiva așteptau să moară, eu o să le dau vestea în zilele următoare…  Din colțul mesei mă urmăreau, plini de speranță, ochii frumoși ai unei fete înalte, ar trebui  să-i spun că va avea o viață lungă înaintea ei, poate că luna viitoare se logodește cu prietenul care fumează țigară de la țigară în parcarea spitalului și care o așteaptă să coboare.  M-am ridicat de pe scaun și m-am întins peste pătura albastră a canapelei. Pe fereastră, am putut să văd un curcubeu uriaș, care cobora în ocean, îl urmăream îngândurat și, în seara aceea, am știut că viața mea în conacul Sally se apropiase de sfârșit.

Intru în casă, mă lovesc de un scaun și ajung pe întuneric în camera mea, nu s-a schimbat nimic, sunt toate lucrurile adunate în anii trecuți în grabă, casetele vechi și pră-fuite stau rânduite pe rafturile de deasupra biroului. Chiar și pălăria neagră, de la absolvirea liceului, atârnă decolorată în cuiul bătut de mama, în peretele dormitorului. Sună telefonul, l-am uitat pe terasă și mă grăbesc să ajung la el. Văd pe ecranul luminat numele prietenei mele, Lucky, asistenta din laborator, care mă iubește de multă vreme.

–Bună seara, vine de departe vocea din telefon.

–Salut, zic vesel, mi-era dor de tine… Sunt tot la țară…

–Te-am trezit eu? mă întreabă.

–Aproape… O să dorm mai bine dacă vorbesc cu tine…

Lucky e singura mea bucurie, am aflat târziu despre dragostea ei, a trebuit să mă despart de nevasta înfumurată ca să o descopăr pe fata frumoasă pe care o întâlneam în fiecare dimineață în laboratorul de analize al clinicii. Îmi place să recitesc adesea, într-o carte pe care o am mereu lângă mine, că oamenii tânjesc după iubire, așa scrie în ea, dar cei mai mulți așteaptă acasă să le-o dăruiască cineva. Când simt că se apropie, unii des-chid ușa și aleargă spre ea. Nu intră decât frigul sau vântul cu șuierat de vijelie. Un prieten îmi repetă uneori că dragostea este un afrodisiac desăvârșit, dar, pentru ca efectul ei să dureze, trebuie să-l înghită toți, deodată. Ce încântător este să privești lumea de la de-părtare, pentru aceasta, însă, trebuie să-ți iei rămas bun…

–Te-ai mai gândit? o întreb, așezându-mă în patul din camera mea.

–Știi bine că vreau, răspunde Lucky.

Vineri după-amiază am fost amândoi la concertul de la Palatul Culturii, a cântat Dul-ce Pontes, am stat îmbrățișați în muzica tremurată a divei cu voce de aur, chiar și respira-țiile noastre se împletiseră în seara caldă, plină de iubire. La plecare, în drum spre garsoniera mea, am întrebat-o dacă n-ar fi timpul să se mute la mine, să stăm împreună în casa mică, de deasupra orașului, îndreptată ca un far spre apa sărată a oceanului.

Închid telefonul și adorm repede, prin geamul deschis mai apuc să simt mirosul de portocală, venit dintre ramurile care intră aproape pe fereastra camerei mele de flăcău. Mă scol când se face deja seară. Trebuie să aprind focul, de la un timp o fac tot mai greu, nici chibriturile nu mai sunt ca altădată, trebuie să le ții cu moțul umflat în jos și să aștepți ca fla-căra să se întețească. Și lemnele sunt ude, mătușa le pune la uscat, în cursul săptămânii, le găsesc așezate pe terasa din spatele casei. Parcă o și văd cum îi tremură mâinile, stivuindu-le la întâmplare.

–O să obosești repede, îi spun, când apare în bucătărie.

–Trece, îmi răspunde. Mâine dimineață mă duc la biserică.

–Și ce faci apoi? o mai întreb.

–O să stau la soare.

–Da, sigur… Lasă tu poveștile astea…

N-o scot la capăt cu tia Amalia. Podeaua sufrageriei mele lucește de atâta lustruit, mi-o închipui târându-se peste bucățile de parchet, cu peria mică, răsucită prin toate cotloanele. De foarte departe răzbate râsul unui bărbat, știu că în curând va începe să cânte la pianul dezacordat bătrânul profesor pensionar, din casa de alături. Sunetele false trec prin pereții casei mele, se izbesc de ferestrele închise și le adun, mai târziu, cu fărășul ruginit, lăsat moștenire de mama. Stă rezemat  de dulapul de lângă mașina de spălat vase, acum nefolosită, acoperită cu o mușama colorată.

Și acum stau pe gânduri, nici nu știu la ce mă gândesc, cred că la toate deodată. Chamo me Antonio Fiuce și sunt un om trist și resemnat…

Citeşte şi

REVENIRI – interviu cu doamna profesoară Dana NEACȘU, din New York…

ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – tableta marelui regizor Constantin  VAENI…

ECOURI DE LA CITITORI…

MELANCOLII – cu doamna Constanța POPESCU…

Ceva despre toamnă în ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…

CULTURA  URBANĂ, rubrica domnului lector universitar doctor Pompiliu  ALEXANDRU…

SEMNAL, o carte nouă de POEZIE…

CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…

AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ și un mare actor, Puiu JIPA…

PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE, rubrica de fiecare sâmbătă a Cătălinei  CRISTACHE…

JUNIOR  DE  WORCESTER, cu tânărul student Mihai Bogdan VLĂDUCĂ…

CULTURA  ONLINE, cu domnul profesor doctor Daniel  TACHE…

Doamna profesoară Mihaela MARIN și rubrica ei CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu  STATE…

LONDRA LA PAS și o nouă scrisoare de la Cristian Gabriel GROMAN…

 

 

 

 

 

 

 

Distribuie:

alegeri
alegeri
Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Flax Gopo Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro