DANA NEACȘU este a altă dragă elevă, astăzi e profesoară la Universitatea COLUMBIA din New York. La 18 ani citise filosofi de elită, era încântătoare, prin străduință și temeinicie, privea lumea cu un amestec de romantism și de maturitate. Nu e nevoie să vă spun mai multe, veți regăsi în acest interviu profilul unei intelectuale autentice, plecată să înnobileze America. De altfel, Dana a scris, o vreme, la suplimentul nostru de cultură…
Ionuț Cristache – Îmi amintesc cu drag de fosta mea elevã, Dana NEACȘU, o domnișoarã frumoasã, delicatã și inteligentã… Luptam cu filosofia și economia, printre cuvântãrile tovarãșului și citatele din Marx. Cum vezi azi, dupã atâția ani, vremurile acelea târgoviștene?
Dana Neacșu – În primul rând, mă simt flatată pentru că mă incluzi printre foștii elevi. A fost un privilegiu să cunosc profesorii Cristache, Ionuț si Gabi, săptămână de săptămână, mai bine de un an. Îmi amintesc când v-am vizitat prima data. Veneam din Pucioasa, cu trenul care făcea 45 de minute, pe o distanță de 20 km. Apoi, din gara de la Târgoviște mergeam până la apartamentul vostru, care mie îmi plăcea foarte mult. Mama a venit cu mine prima dată. Și s-a plâns că mă nenorocesc tocind, tocind, tocind. Gabi a liniștit-o cumva. Și îi mulțumesc din suflet.…Paranteză… Eu m-am născut in 1967, fiind copil de decret și pionier ideologizat; întotdeauna mi-am făcut planul la sticle, la hârtie, tot ce trebuia. Am citit volumul I din Capitalul lui Marx pe plajă, la Constanța, în vara lui 1981 și am devenit marxistă. Problema a fost că citind Marx am descoperit că trăiam nu într-o societate marxistă, ci într-o dictatură polițistă de stat, unde câțiva tovarăși erau mai egali decât majoritatea tovarășilor, și că familia mea și eu aparțineam majorității. Dar, cumva, am fost în stare să fiu o marxistă revoltată și o elevă studioasă, căreia îi plăcea viața așa cum o avea, inclusiv atunci când veneam in contact cu ceva mai frumos, mai bun, decât ceea ce aveam noi acasă. Deci, apartamentul vostru, și acum mi-l amintesc, ca și vizitele mele la Târgoviște, plimbarea pe bulevard până la voi erau binevenite în viața mea și mi le amintesc cu mare plăcere. Voi erați foarte tineri si foarte cumsecade. Mă impresionați prin cunoștințele voastre, dar mă tratați ca pe un egal intetelectual și asta mi-a plăcut foarte mult și cred că m-a marcat, ca pedagogie, în viața mea profesională. Apoi, când mă pregateai pentru drept, m-ai încurajat să îmbin tot ce invățam și, astfel, să intru la drept in 1985. Nu știu de ce, dar îmi amintesc cu plăcere de orele nesfârșite în care am învățat pe de rost cărțile de economie și filosofie (deși amândoi știm că ele conțineau foarte puțină economie și filosofie)… Mi-au plăcut cuvântările tovarășului Ceaușescu, pentru că le citeam ca fiind fantezie in genul Kafka. Am avut norocul unei memorii excelente și un bun simț plin de umor și, deci, nu mă enerva nimic din ceea ce citeam, dimpotrivă cifrele fantastice de la producțiile noastre agricole mă încântau prin lipsa lor de acoperire reala. Muncind in fiecare vară, trei luni, în gospodăria bunicilor mei, chiaburi de Muscel, știam ceva despre cât se putea produce pe un hectar de pământ. Bănuiesc că aproximațiile mele erau la fel de vagi precum cele ale conducătorului nostru, deci cumva amândoi eram la fel, pentru că ne jucam cu imaginația noastră despre cunoștințe pe care le bănuiam, dar nu le posedam: el la podium, iar eu citindu-i cuvântările. Nu vreau să par naivă, dar din pozitia mea de acum – de la vârsta mea și din geografia mea de acum- amintirile târgoviștene sunt frumoase și vă mulțumesc la amândoi.
I.C. – Am avut șansa sã vãd lumea în care trãiești acum, geografia ta de acum, așa cum zici. Cum simți tu visul american?
D.N. – În primul rând, visul meu nu a fost american. Am emigrat din întâmplare. Eram asistentă la drept, catedra de drept civil, profesor Beleiu, candidat la doctorat cu Yolanda Eminescu (rudă prin alianță cu Mihai), studentă la IATC și la Filologie, secția Română-Engleză, eram consilier juridic la ziarul lui Cămătaru și la un om de afaceri, Vasi, și locuiam într-un apartament de o cameră, în Iancului, când am primit bursa la Harvard. Cu alte cuvinte, o duceam bine. Dar, m-am îndragostit de un bărbat mai în vârstă și de bărbații mai în vârstă e mai greu să scapi, deși mama a încercat din greu să mă ajute, și am rămas pe aici. Îmi iubesc familia și New York City a înlocuit Bucureștiul, dar America e departe de un vis. E plină de tovarăși mult mai egali decât majoritatea și meritul lor este ceea ce moștenesc de la părinți, de obicei, sau loteria capitalistă care face posibil ca un număr mic de oameni să ajungă foarte bogați – vezi ce se întâmpla peste tot, inclusiv în România de azi.
I.C. – Altceva… Un filosof francez spunea cã pasiunile sunt în moralã, ceea ce în fizicã este mișcarea. Mișcarea? Creeazã, distruge sau însuflețește?
D.N. – Hmm… Morala? Morala e un cod de comportare, pe care puțini și-l permit, și de aceea nu m-am supărat pe mulți oameni apropiati. Am fost foarte norocoasă cu mama, care a înțeles că, dacă te comporți moral, câștigi din start, și am fost norocoasă să înțeleg și să accept poziția ei. În fiecare zi toți avem posibilitatea să ne comportăm moral sau nu și, deci, în fiecare zi am opțiunea să mă simt bine. Pasiuni? Cred că am fost obiectul pasiunii pentru soțul meu, și cred că mi-a plăcut să fiu in poziția respectivă, pentru că mi-a dat voie să dezvolt a altă latură morală: devoțiune în schimbul pasiunii. Cred că trișez pe undeva, pe aici, cu răspunsul meu, dar asta e. Acum mișcarea e ceva care mă susține, pentru că mie întotdeauna mi-a plăcut să mă plimb și să conversez. Am noroc cu NYC, pentru că pot să-mi planific să cumpăr ceva de la un magazin la 2 km depărtare și pot să merg pe jos fără probleme. Una dintre plăcerile mele este să le duc pe fete la școală dimineața – aproape 1,5 km dus și întors și apoi să merg un alt km până la metrou. Noi locuim în East Village și eu lucrez în Upper West Side, iar mersul și metroul se adaugă la 2 ore de navetă zilnică (o oră dus, o oră întors). În metrou, fie îmi imaginez viețile oamenilor de lângă mine, fie citesc.
I.C. – Mărturisesc că nu mă așteptam la acest răspuns… Iată o idee din Einstein… Relativitatea se aplicã în fizicã, nu la eticã. Tu ce crezi?
D.N. – Eu am scris și publicat un articol marxist despre etică. Etica are o parte relativistă și ar fi greșit să nu o înțelegem în condițiile sociale și economice ale unei epoci istorice. Deci, înțeleg etica relativistă. Personal, păstrez aceeași etică pe care am avut-o la 14 ani… acum 31 de ani și mai bine…
I.C. – Ești încã o tânãrã profesoarã, dar acolo, în America… Mulți dintre elevii mei, din generații diferite, au ajuns dascãli, deși eu nu i-am sfãtuit… Ce crezi, dã profesorul ceva lumii sau ia de la lume? Am tot repetat această întrebare…
D.N. – Ce bine-mi pare că mi-ai pus această intrebare, pentru că pot să mă fudulesc…(îmi place cuvântul, te rog nu-l schimba). Mama vine dintr-o familie de dascăli (un alt cuvânt care-mi place). Dacă te duci la Rădești, Argeș, vei vedea o placă la școala elementară menționând un strămoș de-al meu – bănuiesc Tomulescu. Mama a fost învațătoare mai bine de 40 de ani. Soțul meu predă drept la o facultate de aici, iar eu sunt lector în drept și profesor adjunct, sperând că voi scrie și voi publica ceva extraordinar, care o să-mi aducă o poziție profesorală. Am fost tânără, atunci când țineam seminariile profesorului Beleiu in 1991, 92, si 94 și le vorbeam studenților despre pasiune. Pasiunea pentru dreptate… Studenții mei din Bucuresti erau dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit. Aici, predatul meu este plin de cinism, atunci când predau “legal research” pentru studenții de la Columbia Law School, care se îmbarcă într-o carieră de avocat corporatist. Când predau “environmental law”, pentru studenții de la Barnard, mă apropii de modelul din București, pentru că există o șansă ca studenții care iubesc mediul înconjurător să aibă o pasiune pentru dreptate și îmbunătățirea condițiilor de viață pentru toți. Câteodată fac pe mentorul și atunci ajung să cunosc câțiva studenți și, cu umilință, învăț de la ei, îndeosebi din greutățile și sacrificiile prin care ei au trecut, ca să ajungă studenți la aceste prestigioase instituții.
I.C. – Existã locuri din Dâmbovița copilãriei și adolescenței pe care le-ai fi luat în metropola americanã în care trãiești azi?
D.N. – Dealurile de lângă cariera de la Pucioasa, râul Dâmbovița și drumul din Pucioasa la Pucioasa Sat… Cum am spus, îmi place să mă plimb și, cum n-am spus, drumețiile pe care le făceam cu dirigintele de la liceu, profesorul Tintin Erhan mi-au rămas întipărite pe veci.
I.C. – O altă dimensiune eticã… Este indulgența o parte a justiției?
D.N. – E greu de spus. Când am fost judecător, 1989-1990, am descoperit că nu am stofă de judecător. Am descoperit că am o tendință să iau decizii pripite, fără să consider alternativele. E greu sa fii indulgent. Încă învăț…
I,C. – Crezi cã este așa? Legea nu iartã, judecãtorii da…
D.N. – Acum, dacă este să facem filosofia dreptului, stiu ceva despre asta. Nu te speria dacă îți spun că toți juriștii aplică teoria de drept a lui Hans Kelsen, chiar și atunci când sunt ignoranți, inclusiv juriștii liberali, care iți vorbesc despre dreptate din punctul de vedere al lui John Rawls – dreptate pentru toti, în traducere vulgară. Din nefericire, majoritatea juriștilor sunt atrași de normele de drept pe care le aplică la situații pe care, de multe ori, nu le ințeleg. Fie că nu pot – nu cei mai inteligenți dintre noi se duc la drept – fie că nu au dorința să o facă. Dreptul are foarte multe in comun cu religia, iar juriștii cu preoții. Gândul meu? Doamne ferește de amândouă categoriile!
I.C. – Nu m-am speriat… Tocmai de aceea, te mai întreb și de ce se spune cã justiția este adevãr în acțiune? Și de ce este consideratã stãpâna și regina virtuților, cum spunea Cicero?
D.N. – Cicero era un orator desăvârșit și un pre-Kelsian. Cicero credea că a te supune legilor este singurul lucru pe care un adult trebuie să-l facă. Cicero, din motive personale, cred eu, nu a încurajat revolta împotriva legilor statului, deși el credea în legile naturale. Pentru Cicero virtutea era umilința în fața legii și acceptarea destinului. Această umilință l-a ajutat… Deci, ca un bun orator, Cicero putea face orice argument să pară convingator.
I.C. – Cum i-ai explica unui student cã justiția este în realitate un bine al altuia? Este un avantaj pentru cel care comandã și un rãu pentru cel care se supune?
D.N. – Armele statului au doar un singur rol, acela de a ajuta sistemul să continuie să existe. Și cele mai mari schimbări aduse prin justiție au un singur rol, protejarea sistemului; sclavii au fost eliberați prin amendarea Constituției, pentru ca America să nu devină două Americi. Iar dacă justiția vrea să încurajeze progresul – segregația a fost terminată in școli publice, pe hârtie, printr-o decizie a Curtii Supreme in 1954 – atunci este un progres fără dinți. Segregația continuă in America, albii au părăsit orașele pentru „suburbie”, iar majoritatea școlilor publice din cartierele sărace ale orașelor mari sunt pline de minoritatea americano-africană… De explicat, încerc în fiecare oră…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMEN – romanul foileton ajuns la episodul al patrulea…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – tableta marelui regizor Constantin VAENI…
MELANCOLII – cu doamna Constanța POPESCU…
Ceva despre toamnă în ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
CULTURA URBANĂ, rubrica domnului lector universitar doctor Pompiliu ALEXANDRU…
SEMNAL, o carte nouă de POEZIE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ și un mare actor, Puiu JIPA…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, rubrica de fiecare sâmbătă a Cătălinei CRISTACHE…
JUNIOR DE WORCESTER, cu tânărul student Mihai Bogdan VLĂDUCĂ…
CULTURA ONLINE, cu domnul profesor doctor Daniel TACHE…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și rubrica ei CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
LONDRA LA PAS și o nouă scrisoare de la Cristian Gabriel GROMAN…
Facebook
WhatsApp
TikTok
