Nu trecusem de anii copilăriei când l-am auzit prima dată. Înțelegeam parțial textul melodiei („Il faut savoir”) și-mi plăceau notele de un tragism greu de descris, care evocau o iubire pierdută. Mai mult decât îmi dădeam seama, mă învăluia împletirea dintre muzică și text și mă conducea spre intuirea suferinței din iubire. Împrejurările au făcut să învăț mai bine limba franceză și să ascult cu mai mult folos cântecele lui Aznavour. În anii 70 radioul românesc dădea uneori muzică din Franța, televiziunea mai rar. Totuși, fiind ascultătoare fidelă a radioului (în lipsă de TV) ascultam cu emoție, cu bucurie.
L-am perceput mai mereu pe Aznavour ca pe un cântăreț al durerii omenești, mai ales din dragoste, și mă uimea inspirata armonie dintre text și melodie. Ce știam eu pe atunci? Parcursesem anticipativ sentimente care, mai degrabă, semănau cu entuziasmul, cu admirația; dar ce știam eu atunci? Treptat am cunoscut alte cântece, tot frumoase, triste sau melancolice, suave, nostalgice și-mi umpleau auzul de muzicalitatea limbii. Mai descopeream câte un cântec energic și optimist, în care, însă, era și accentul trist pe care-l simțeam mereu („Emmenez-moi”). E în cântec o aspirație către schimbare… alte locuri, soare mult, uitare a mizeriei, altă viață.
Într-un timp de demult, mă gândeam la un omagiu adus mamei, într-un cântec a cărui cadență tristă prevestește despărțirea și convingerea că oricum mama va fi mereu în amintirea fiilor ei.
Recent descoperit de mine, „Comme il disent” e o solidarizare cu cei aparținând unei minorități sexuale, care trăiesc asemenea celorlalți, au o mamă pe care o îngrijesc, gătesc, fac treburi casnice, astea în timpul zilei și apoi, noaptea, ca artiști, își practică meseria într-un cabaret. Pentru deosebirile dintre ei și ceilalți e responsabilă natura… Sentimentele paterne de o infinită delicatețe din cântecul „A ma fille” sunt puse în versuri duioase de acceptare a despărțirii de fiică, a faptului că e în firea lucrurilor să se petreacă plecarea din casa părintească. Atât de cunoscutul „La Boheme” e o reușită evocare a tinereții artistice și revenirea după ani și ani înseamnă altceva decât ceea ce însemnase de mult („Montmartre semble triste et les lilas sont morts”). „Nous nous reverrons un jour ou l autre” e ușor melancolic, cu speranța unei revederi („…si Dieu le veut”).
„Et moi dans mon coin” – ce fine sentimente dureroase, lucide ale celui care simte că-și pierde iubita, care deja privește spre altul („Lui, il te courtise a travers moi/Toi, tu te grises, ris aux eclats”). Un cântec pentru soție, „A ma femme”, are o nouă și fundamentală tristețe, aceea a sfârșitului vieții („…Juste avant de fermer les yeux/Je te dirai comme un adieu/Je taime”).
Poate desuet pentru unii, neinteresant pentru alții, pentru mine Aznavour este un artist excepțional…
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
