Ion era mecanic auto. Se trezea în fiecare dimineață, chiar și atunci când era răcit cobză și s-ar fi întors pe partea cealaltă, în căldura plăpumii, cu 30 de minute înainte, ca să fie sigur că ajunge la timp. Ion nu era nici frumos, dar nici urât… Nu era recomandat nici de inteligență, dar nu era nici prost… În schimb, își făcea zi de zi treaba cât mai bine, iar atunci când nu reușea, rămânea peste program atât cât era nevoie. Pe Ion îl vedeai de la distanță, după basca albastră, decolorată de timp, pe care o purta și pe ploaie și pe caniculă. A trăit așa ani buni, până când într-o zi, tanti Tanța de la 2 s-a gândit să îi taie calea, brusc, neașteptat. A văzut-o venind tiptil, mestecând încetișor proteza și așezându-și baticul pe cap mai bine. Probabil voia să îi zică despre întreținere. S-a apropiat de ea și se pregătea să îi spună că la salariu plătește.
„Bună ziua, Ioane! Pe unde mai lucrezi?” Nu se așteptase. Ion a rămas blocat, privind la dinții îngălbeniți, printre care răsăreau, din loc în loc, rămășițe de pătrunjel, rămase probabil de la masa de ieri. A răspuns absent: „La service.” Și-a dat seama ca probabil tanti Tanța nu înțelege, așa că a adăugat: „Repar mașini…”
Răspunsul a venit pentru Ion ca o lovitură în moalele capului. A văzut proteza mișcându-se și gura înconjurată de riduri adânci schimonosindu-se în ceva ce se voia zâmbet și a auzit vocea ca un cui pe tablă: „De atâta timp, măi Ioane… Și erai băiat bun… Mitică de la parter mai face acum, la 50 de ani, o facultate… Vasilica de la scara B își dă doctoratul… Și tu, măi Ioane, repari mașini… ”
„Or avea mai mult timp, tanti Tanțo”, încercă Ion să o dreagă, mișcându-se stânjenit de pe un picior pe altul. „Da, mai Ioane, dar să repari mașini până la vârsta asta…” Pe Ion l-a salvat telefonul… Era soția. Voia să-l trimită după ceapă. „Viorel al meu are menajeră”… încercă tanti Tanța să mârâie printre dinți, cu proteza clănțănind, gata să-i sară din gură. Ion făcu rapid cale întoarsă, fără să mai salute, dorind să scape cât mai repede din ghearele ei. Tanti Tanța țâțâi cu reproș în urma lui. Ajuns acasă, Ion își puse basca pe cuierul din hol. Nu-i mai ardea să se uite la televizor. Proteza vorbitoare îi revenea în minte. Îi răsuna în timpane clinchetul de dințișori… „Vecinul de la 3”… se strâmbă el, încercând să imite vocea vecinei. „Ce-mi pasă mie de vecinul de la 3?”.
Zilele au trecut la fel, dar acum parcă toți vorbeau despre el. Se apropia de scara blocului, rugându-se să nu fie nimeni. Parcă toți ochii îl criticau. Parcă toți vorbeau despre el. La serviciu, parcă service-ul devenise dintr-o dată prea mic. Doar basca albastră și spălăcită era la fel. Doar era basca lui. În octombrie, Ion era cu dosarul la facultate, surprinzând pe toată lumea, inclusiv pe soția sa care întrebase doar: „Ioane și mai ai tu timp de muncă?” Ion s-a întors acasă mândru tare. Parcă îi strălucea și basca în razele palide de soare. Toamna era mai frumoasă. Parcă nu mai fusese așa o toamna de când era copil. Se simțea norocos. A dat la telecomunicații pe concurs de dosare și cum locurile la fără taxă erau mai multe decât cei înscriși intrase la fără taxă. Dincolo de gardul viu, auzea clănțănitul specific. Era tanti Tanța. Se apropie de ea țopăind. Abia aștepta să îi spună… „De unde vii, Ioane?” „De la facultate, tanti. Sunt student.” Vestea căzu ca un topor în șipcă, dar tanti Tanța își reveni repede: „Și la ce facultate ești, Ioane?”
„La telecomunicații… Știi tu, ăia care te ajută pe matale să ai semnal la telefon”, încercă Ion să arunce o explicație, deși nici el nu știa foarte ce-s alea telecomunicațiile. „Pfff… păi bine, mă Ioane… Că dacă nu erai tu, nu mai vorbeam io la telefon… Maricica de vis-a-vis face două facultăți, în același timp, mă Ioane. S-a înscris la Drept. Aia meserie… Să fii avocat, mă Ioane.” Ion a plecat amărât, scărpinându-se a pagubă în vârful băștii albastre. A doua zi era la Drept. Nu avusese curaj să îi spună soției, oricum știa că nu intră, dar a intrat. La cu taxă de data asta… Știa că trebuie să facă în așa fel încât să plătească și taxa și ratele, altfel ar fi aflat tot cartierul, așa că n-a spus acasă nimic. Când îl vedea soția sa învățând până dimineața, îi spunea că telecomunicațiile sunt grele și trebuie să stea mult să învețe. Ratele erau la zi, copiii erau curați, îmbrăcați și hrăniți, numai Ion pierduse câteva kilograme bune și număra deja mai multe fire albe. Într-o seară, când venea de la service, gândindu-se la cele 4 cărți pe care le are de citit, auzi iar scârțâitul devenit acum ca un cui pe suflet. Încercă să se strecoare pe lângă pomișorii din fața blocului. „Ai slăbit Ioane. Ia uite ce ai îmbătrânit. Maricica… ai văzut-o pe Maricica ce bine arată?”
„Am mult de muncă”, mârâi Ion printre dinți. „Am și de învățat”, adăugă el apăsat. „Și ce, Maricica n-are? Toată ziua învață.” Ar fi vrut să îi spună că ea doar învață. O țin părinții. Dar tăcu și își văzu de drum. Mai era un pic și putea să le spună tuturor că terminase și el tot două facultăți. Trecu licența la telecomunicații și era proțăpit în ușă, așteptând să îi vină rândul la drept. Cum stătea așa, unul din profesori trecu pe lângă el: „Mă, Ioane, dă basca aia jos măcar acum, că nu-ți stă bine.” Ion scoase basca.
Spre surprinderea tuturor, chiar și a lui, luă licența. Nu cu notă mare, dar nici mică… Puse basca în diplomat și porni fericit spre casă. Abia aștepta să le spună tuturor că a făcut două facultăți. El, Ion, cel cu bască… Ajuns în fața blocului, o simțea deja de la distanță pe tanti Tanța. Dezvoltase un al șaselea simț. Maricica picase, trebuia să îi spună și asta. O văzu că se apropie, dar o salută primul. „Bună ziua, tanti Tanțo. Gata, am luat licența! Două licențe! Am făcut două facultăți și am luat 2 licențe.”
„Bravo, mă Ioane”, scârțâi tanti Tanța, așezându-și mai bine broboada. „Și care e, mă, a doua?”
„Drept… A doua este drept. Să-ți zic? Am fost coleg cu Maricica. Ea nu a luat licența!” Ion simțea că nu-și mai încape în cămașă de bucurie. În mod normal, ar fi simțit că nu îl mai încape nici basca, dar o avea în geantă. Văzu proteza cum se așază mai bine pe gingiile osoase și gura pungită, iar răspunsul veni rece, neașteptat: „Știi, mă Ioane? Mi-am dat seama acum… Tot nu-mi place de tine, pentru că nu porți bască!”
Mai departe, povestea spune că Ion a rămas tot mecanic. Se simțea bine tot între fiare, cu mâinile în ulei și cu basca lui albastră. Regreta doar nopțile nedormite. Făcuse gastrită, albise, cheltuise banii pe taxe, cu banii ăia putea să își ia mașină. Nu una nouă, că ar fi reparat-o el, una mai veche, dar care să meargă. Avocatura nu era de el. La telecomunicații oricum nu înțelesese nimic. Acum avea și un bebeluș, care nu era fetiță, după cum îi atrăsese tanti Tanța atenția, de parcă el nu știa, era băiețel. Dar Ion învățase ceva și nu la facultate. La scara blocului… Învățase că orice ar face, oricât s-ar strădui, cineva avea să îl critice. Învățase să nu îi mai pese. Ar fi ascultat oricând criticile șefului de la service, pentru că el știa ce vorbește, dar trecea semeț, cu basca pe cap, sau în buzunare, după cum avea chef, pe lângă radio-șanțul de la scară. El era specialistul. Anii de muncă în service îl făcuseră specialist și abia acum Ion învățase să selecteze criticile.
Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
