1.corăbii în larg
departe și demult
în nopți cu febră și cântece de corăbieri nebuni
am îngropat moartea i-am făcut un culcuș moale și primitor
străzile se desfăceau sub luna roșiatică
lanțurile noastre cele de toate zilele au început să geamă a teamă și viu
a fost o vreme cu ziduri și lumânări aprinse
cu dinți mici și haine prea negre cu peisaje reci acoperite de ceață
fiare însângerate pe marginea prăpastiei oameni ascunși într-o durere mută
descoperisem neînfrânarea și o cercetasem pe îndelete
o lume care se termina la capătul nostru
mereu aceeași lume cu ceasornicul oprit la jumătatea nopții
*
deasă pădure ne înconjoară apele au plecat de la noi
am ars de vii apoi din cenușă am ridicat case albe și primitoare
diminețile vin pe îndelete cu milă și nespusă răbdare
lumină reverberații gesturi de oameni care au trăit cu mult timp înaintea noastră
corăbii în larg
benevolență solidaritate umană iertare
și dragoste pentru aproapele nostru cel de departe
un hohot de râs le acoperă pe toate
e hohotul caselor albe în care locuiesc vietăți mici ascunse într-o durere mută
*
cât de frumoși sunt oamenii care pleacă
în urma lor se ridică mereu o lumină
și apele prind a străluci limpede fără de teamă
cât de frumoși sunt oamenii când devin strălucitoare corăbii în larg
2.
o seară la marginea orașului
aici se termină pământul oamenilor
liniștea-o apă neagră învolburată
praful se depune încet peste gunoaie
cerul-mult prea departe
pentru o vreme neputința
apoi
ninsele și plictisitoarele drumuri
care duc spre niciunde
prin perdea apune soarele
apoi
deasupra blocurilor colțul aprig al lunii
orașul
mereu aproape departe mereu
ca iedera pe zidurile mucegăite
ca iedera prin nopțile deznădejdii
ca funia de argint a durerii
traversăm râul înspre dimineață
mai singuri decât focul cel vânăt al frigului
mai puternici decât statuile cu picioare de lut
ale poeților
e târziu deja
cerul și pământul au rămas mult prea departe
poate mâine spre seară va răsări și la marginea orașului
soarele
îl vom privi în tăcere 2 minute
apoi vom pleca stingheriți cât mai departe
ușor jenați de o așa nemaivăzută și tristă
întâmplare
3.
o zi de toamnă ca oricare alta
cuvintele au să prindă contur liniștea lor ne va apăra
de lumina care coboară în valuri de fuioarele translucide ale toamnei
o pasăre ostenită o pasăre oarbă ne învață ce e cu moartea și cu zidirile ei
îmi spun privindu-mă în râul albastru de la marginea orașului
dragostea mea tu nu m-ai trădat niciodată
și acesta e doar începutul lumii
tot mai sumbru și mai adânc îndoiala pătrunde în pântecul zilelor noastre
până la urmă un fel de părere de rău
ca atunci când te oprești deodată în mijlocul străzii și-ți spui
uite că nimic nu s-a schimbat în viața aceasta a mea
e vorba doar despre frica de a privi peste umăr
că nu se știe ce o să vină de acolo
poate un hohot de râs poate
piatra aia pe care ai aruncat-o cu praștia în copilărie
și-ai tot așteptat-o aproape juma’ de secol să se întoarcă la tine
din când în când înspre toamnă
privești prin gaura cheii la cât de fericiți sunt oamenii împreună
așa
cuminți ușor îndepărtați
doar la tine vine o tristețe mare
te ia ocrotitor pe după umeri
apoi cu sfială pleacă și ea mai departe