În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
FRAGMENTE DESPRE ZMEIE
Anticariatele, nici alea mai din centru,
nici alea lăturalnice, nu-s pentru
copii: fetiţe, băietani,
sub nouă, zece, unsprezece ani…
… În anticariate,-şi duc viaţa anticarii
care se luptă cu carii
care se luptă cu cărţile
rozându-le din toate părţile:
atlaselor – hărţile,
tratatelor – planşele,
cotoarele, tranşele,
adică muchiile,
coperţilor – buchile,
într-un cuvînt, filele
între care-şi duc zilele.
Cică fost-a fost odată un tom
cu scoarţa mai groasă ca a unui pom,
dar i-au făcut-o carii
rumeguş şi tărâţă, – şi-atunci anticarii
s-au făcut foc
şi, cot la cot,
au pus-o pe foc,
cu carii cu tot.
Nu, însă, doar anticarii
se-nfruntă cu carii,
ci şi, la fel de tare,
locatarii cabinetelor dentare,
cu soţiile carilor, – cariile
copiilor cărora nu le pasă de-avàriile
danturii lor de smalţ,
ronţăind bomboane de malţ
(cam ieşite din uz)
şi făcând abuz,
în curtea grădiniţei sau a şcolii,
de Ice Lolly,
sau lingând câte două,
chiar nouă
ouă
Kind-
er deodată,
cu jind.
Acum că ştiţi, iată,
ce e cu-anticarii
şi cu dentiştii ce, contra cariilor fi’nd,
sunt veri cu-anticarii, –
reîncep să colind,
cu măselele mele cariate,
prin anticariate…
Ce caut, de mult,
prin rafturi, pe pult,
sau pe sub tejghea,
e-o carte cu poze,
galbene, roze,
lila, verzi, albastre, –
nu mult mai grea
decât sunt, prin glastre,
petalele florilor galbene, roze,
lila, verzi, albastre.
Ce-s alea ierbare
e-o întrebare
ce-aş vrea să vi-o pun;
dacă nu ştiţi, vă spun:
ierbarul e-o carte
cu,-n loc de pagini,
petale de flori;
e scrisă pe-o parte
nu pe-amândouă,
cu petale de flori,
ca nişte imagini
străvezii, fără rouă,
nici seve,
(prin tija
cărora circulă, cu toată grija,
cât sunt încă-n viaţă, ca apa prin ţevi).
Asta veţi afla-o când fi-veţi mai eleve
sau mai elevi,
– dacă nu cumva sùnteţi
de pe-acum şi puteţi să-mi răspundeţi
la întrebare,
având habar
cam ce-i aia ierbar.
Dar gata cu ierbarul, căci, de mult,
nu un ierbar tot caut eu pe pult,
în rafturi sau pe mesele de-afară,
când vântul adie
a primăvară,
iar ele, cărţile, bat din aripi ca nişte
păsări şi-ncep să se mişte
a zbor.
Ceea ce caut şi caut de zor,
prin anticariate sau prin prăfăria muzeelor,
e-o enciclopedie,
Enciclopedia Zmeielor.
Între zmeie şi zmei e
o deosebire
ca de la cer la pământ?
Prea sigur nu e, –
fi’ndcă nici zmeii,
fraţi vitregi cu zeii,
nu-s lipiţi de pământ, –
iar zmeiele suie,
pe cer, cu grăbire,
doar dacă e vânt.
Între zmeie şi zmeie
e, însă,
o diferenţă
ca-ntre hârtie, mătase sau pânză,
ce nu trebui’ privită cu indiferenţă. –
Dar asta e-o altă idee…
Tălmăciri
1.
Jacques Audiberti
VERA-CRUZ
Pe puştiu,-n care au să tragă,
’naintea crucii l-au dus ei.
Mai dragi ca o copilă dragă, –
ţigări a scos din haină, trei.
Pe prima, la ureche-a pus-o,
pe-a doua o fumă pe sfert;
pe urmă, pălăria-n sus o
zvârli, ca soarele-n deşert.
O preacuvioasă,-a treia, puştiu’
va fi pierdut-o pe Calvar.
Ea l-a bocit, – căci omul, nù ştiu
decât că e, la plâns, avar.
2.
Charles d’Orléans
(1391-1465)
RONDEL
Dacă nù fac, cât de cât,
Nani, dragii noştri ţânci,
Dulci de-ţi vine să-i mănânci,
Fac, în leagăne, urât.
Chirăie numaidecât
Între perinile-adânci,
Nani, dragii noştri ţânci,
Dacă nù fac, cât de cât.
N-ai de ce să le dai brânci,
Căci ei toţi nu-şi cer decât
Somnul, fără să-i constrângi;
Galeş, altfel, nu surâd,
Când fac nani, cât de cât.