1.Tata, încărcarea cu lumină
Când trăia, tata dormea foarte puțin. Stătea mult cu ochii deschiși, ca să intre în el cât mai multă lumină din lumina zilelor. Tata a dormit așa de puțin, încât, dacă pui cap la cap întunericul din somnul pe care l-a dormit toată viața, abia de se face puțină umbră. Și din pricina asta, mereu îngrijorat de ceva care îi neliniștea mintea pătrunzătoare, mereu cu ochii deschiși, tata s-a încărcat cu lumina lumii ăsteia mult mai mult decât se încarcă ceilalți oameni.
Acum, după ce a plecat spre centrul pământului, îmi e ușor să îi găsesc noaptea mormântul pentru că el a dus cu el în pământ atâta lumină, încât mormântul lui e mai luminos decât cele din jur. Locul în care e îngropat tata pâlpâie în întunericul nopții și luminează în jur de parcă în locul acela aerul s-a aprins. Dacă intru pe poarta cimitirului la miezul nopții și mă uit peste cruci, văd undeva, departe pe o alee din dreapta, o lumină care iese dintr-un mormânt. Și în lumina aceea îl aud pe el vorbind. Vorbește lumina. Lumina aceea face buze și limbă și vorbește cu mine, cu soră-mea, cu mama. Îi spune mamei să facă gogoși din alea bune, dospite, cu lapte și ou, iar pe mine mă întreabă ce am făcut la școală și îmi cere carnetul de note, să-l vadă și să-l semneze. Și ne spune mereu să avem grijă să nu ne îmbolnăvim și să avem grijă de lucruri.
Iar flacăra aceea albăstruie dansează mereu lin în noapte, și prin ea se văd, ageri, galbeni și neliniștiți, privindu-ne pe toți, ochii lui. E aceeași flacără care pâlpâie lin și în inima mea și care îmi dă, în orice întuneric aș fi, lumină.
2.Vremea omului
Când aveam patru ani, cifra cinci mi se părea atât de mare și îndepărtată încât gândul că și eu aș fi putut cândva împlini cinci ani, mă fermeca și mă îngrijora în aceeași măsură. Când mă gândeam la asta, mă lua o amețeală plăcută, ca aia care te ia când te dai în leagăn. Eu, adică, să fac cinci ani! Auzi! Cinci ani! Pff! Nu era doar un eveniment uluitor al vieții mele, cât mi se părea mai degrabă o reușită personală, cu care mă mândream de parcă în întregime era doar meritul meu că îi împlineam.
Și când mai erau doar câteva zile până la ziua aceea din mai, nu mai aveam astâmpăr. Îi număram mamei pe degete, în timp ce ea croșeta pe scaunul de lângă ieșirea în balcon:
unu, și deschideam un deget;
doi, și mai deschideam un deget;
trei și mai deschideam unu;
patru, și mai deschideam unu;
și apoi, când trebuia să spun cinci, il deschideam si pe al cincilea și rămâneam cu toată palma deschisă enumerându-mi vârsta.
Uhuu… adică trăisem o palmă întreaga de ani! Adică eram deja mare, aproape matur, trăisem o palmă întreagă de degete si de ani. Reușisem să împlinesc cinci ani aici in lumea asta! Și mă plimbam prin casă țanțoș, în niște pijamale cu pătrățele, decolorate de spălări prea multe, și arătam cu mâna prin aer : cinci, cinci, cinci!
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”…