IPOTEZE DE LUCRU – Iulian MAREȘ – Satele și statele lui Potiomkin (trei)

Complicități corupte

 

Profeția Ecaterinei a II-a depinde, însă, de momentul în care „plăcinta va fi gata” și ce înseamnă acest lucru. Ideea pe care o avansa atunci împărăteasa rusă nu mai e astăzi de natură teritorială, ci vizează fibra economică și politică a Europei. Practic, ține de capacitatea economiilor din statele UE să genereze profit și bunăstare pentru cetățeni, dimensiune pe care Rusia e net inferioară: în prezent, PIB-ul pe cap de locuitor de care beneficiază națiunea rusă este depășit de PIB-ul pe cap de locuitor din multe state membre ale Uniunii, inclusiv cele aflate anterior în sfera de influență a fostei URSS, precum Polonia, Ungaria și România. Rusia nu poate combate această realitate, dar o poate altera, mai întâi în percepția propriilor cetățeni, cei care sunt ținta primară a fenomenului fake news rusesc. O foarte mare majoritate a acestora, anume 90%, urmărește programele de știri ale posturilor de televiziune ruse, iar durata medie alocată pe zi vizionării de programe TV este la fel de mare, de 4,2 ore. O cupolă ficțională stă deasupra cetățenilor ruși, asemeni celei din filmul american „The Truman Show”, în care personajul principal, jucat de Jim Carrey, are de ales la final dacă să trăiască în continuare pe platoul de filmare de care a devenit conștient sau să iasă din universul ce i-a fost fabricat de la naștere, pentru a începe o nouă viață, în necunoscut.

Fără îndoială, este o dilemă inspirată din mitul platonician al peșterii, cu care se confruntă și cetățenii din Republica Moldova, din regiunile ucrainene luate sub control de separatiștii ruși și cei din statele balcanice. O dilemă care, paradoxal, se hrănește din puterea financiară a Uniunii Europene și din slăbiciunea ei politică. Economiștii au notat faptul că, de exemplu, Balcanii de Vest au primit în 16 ani suma de 28,5 euro pe cap de locuitor din fonduri de pre-aderare, în timp ce statele din Europa Centrală și de Est au primit 13 euro pe cap de locuitor într-un interval de timp echivalent. Lipsa unui azimut politic concret s-a soldat cu o diferență flagrantă de progres pe direcția integrării în Uniune.

Această situație relevă o altă ipostază pe care Rusia o are în raport cu „plăcinta”, cea în care profită de economia europeană și de capacitatea ei superioară de a genera profit, cu concursul unor lideri politici aflați la putere în însăși statele din Europa vizate prin repertoriul anterior menționat, secondați de clone moderne ale duplicitarului conte de Ligne. Există o panoplie de foști și actuali politicieni europeni care și-au orientat cariera și planurile de pensionare pe o relație reciproc avantajoasă cu Rusia: Gerhard Schröder în Germania, Miloš Zeman în Cehia, Viktor Orbán în Ungaria, Aleksandar Vučić în Serbia, Viktor Ianukovici în Ucraina, Liviu Dragnea în România și alții ca ei.

Astfel de lideri au obiceiul de a colporta subiecte ce corespund cu registrul fake news-ului rusesc, precum teza conform căreia Uniunea Europeană ar fi împotriva autorităților naționale sau împotriva „adevăratelor valori”, dar în proporții și cu abordări diferite. Adesea, deciziile sau declarațiile lor „politice” sunt corelate cu mize personale sau cu interese de stat divergente cu cele ale Uniunii, care pot fi identificate numai prin așezarea într-un context adecvat şi fără de care sunt doar „fumigene”.

Viktor Orbán și Vladimir Putin au în comun adeziunea la așa-numita „politică a memoriei”, prin care alimentează constant în mintea conaționalilor traume istorice cu caracter național: Tratatul de la Trianon, pentru cel dintâi şi „Marele Război Patriotic”, pentru cel de-al doilea. Dincolo de narațiunile naţionaliste, în jurul ambilor gravitează prieteni sau foști colegi de muncă deveniți oligarhi, prin mijloacele cunoscute. Orbán a reușit să facă o carte de vizită din piramida de corupție pe care a creat-o, deși a fost expusă de foști aliați și alți lideri europeni, în timp ce Putin a ajuns să patroneze un sistem corupt de dimensiuni cu adevărat rusești, în care beneficiază de un palat de 1,35 miliarde de dolari, desigur aflat pe numele unui prieten din copilărie.

Similar, președintele ceh Miloš Zeman l-a avut aproape pe magnatul conațional Petr Kellner, timp de trei decenii investitor în Rusia și China. Fostul cancelar Gerhard Schröder nu a făcut un secret din prietenia sa cu Vladimir Putin, pe care îl considera „un democrat desăvârșit”, ceea ce i-a permis politicianului german ca, din 2005 și până în prezent, să ocupe funcții de conducere în subsidiare ale Gazprom, iar apoi în compania Rosneft, poziții din care a făcut lobby cu perseverență în favoarea proiectelor favorabile Rusiei, precum gazoductele Nord Stream I și Nord Stream II.

În România, apogeul atitudinilor politice antieuropene a fost anul 2018, când Viorica Dăncilă era premier şi Liviu Dragnea era preşedinte al Camerei Deputaţilor. Cei doi au lansat critici virulente la adresa Comisiei și a Uniunii Europene, folosind acuzații din registrul tipic pentru fake news-ului rusesc, precum „o ingerință gravă în treburile interne ale unui stat membru” sau „nu mai putem accepta ca românii să fie certați”, cu doar două luni înainte ca România să preia președinția Uniunii. În pofida imaginii de „femeie civilizată și neconflictuală” cu care Dragnea a recomandat-o pe Dăncilă, ambii au deturnat atunci energia politică de la București pe direcția falsei teme a referendumului organizat de Coaliția pentru Familie, exact la momentul când România avea în față primul ei mandat de președinte european de la data aderării. Demersul a eșuat datorită bunului simț popular, majoritatea cetățenilor refuzând participarea la vot, astfel că referendumul a fost invalidat, înregistrând o prezență de doar 20,4%.

Explicația pentru acest episod rezidă în faptul că lupta împotriva corupției face parte din convergența de valori pe care UE o pretinde explicit de la statele candidate și implicit de la statele membre. Câteva luni mai târziu, Liviu Dragnea a fost condamnat la închisoare pentru corupție, într-un dosar de angajări fictive, după cum fictivă a fost și tema cu care a încercat să sperie electoratul român. Asemeni lui Nero, el era dispus să dea foc Romei, dar a ajuns în această postură numai pentru că i-a lipsit anvergura pe care o au în familia europeană alți lideri politici, precum Viktor Orbán sau Gerhard Schröder, a căror complicitate cu Rusia e asumată oficial și a căror corupție este tacit acceptată.

Desigur, aceste măsluiri ale adevărului sunt împachetate cu argumente înalte. Ungaria a refuzat să susțină Parchetul European nu pentru că este statul membru al UE cu cele mai multe investigații deschise de OLAF pentru suspiciuni privind utilizarea frauduloasă a fondurilor europene, ci pentru că „este o chestiune de suveranitate”, așa cum a motivat ministrul maghiar al Justiției, Judit Varga.

Grigori Potiomkin este prezent în continuare în peisajul Europei, prin imitatorii săi contemporani din capitalele europene unde fake news-ul rusesc se împletește cu cel de factură autohtonă. Diferă amploarea narațiunilor mincinoase cu aceștia din urmă se adresează electoratului conațional: satele lui Potiomkin au devenit astăzi state. Este un fapt cu consecințe imprevizibile, dacă se ține cont de avertismentul lui Voltaire – „într-adevăr, acela care te poate face să crezi absurdități, te poate face să comiți atrocități”– iar istoria nu duce lipsă de exemple doveditoare.

În 1933, autoritățile sovietice le spuneau corespondenților de presă străini care vizitau Ucraina că oamenii care mureau de foame pe străzile Odessei sau în gări erau doar „țărani bogați care au refuzat colectivizarea, trebuind să fie evacuați din fermele lor” sau care „nu s-au adaptat regimului comunist, prin urmare nu au decât să moară”. În mod ironic, Adolf Hitler a inclus în a doua sa carte, scrisă în 1928, estimarea că 30 de milioane de slavi vor trebui să fie exterminați prin înfometare în masă, pentru a face loc colonizării germane a Estului, planuri riguroase fiind întocmite în acest sens înainte de atacul de mai târziu asupra URSS. Tot în mod ironic, primul recensământ sovietic, cel din 1926, constatase că în toate teritoriile din estul Ucrainei exista o mare majoritate de etnici ucraineni, în timp ce etnicii ruși erau doar o minoritate, raportul fiind inversat numai după „Holodomor”, devastarea demografică provocată de Stalin prin politica de înfometare aplicată în Ucraina.

Vladimir Putin a afirmat în repetate rânduri că nu consideră Ucraina ca fiind un stat de sine stătător, ci o provincie istorică a Rusiei. Dacă argumentul istoric justifică susținerea separatiștilor pro-ruși din regiunea Donbas, atunci trebuie amintit faptul că principalele orașe ale acesteia, Donețsk și Lungansk, au fost înființate de către doi industriași britanici, John Hughes și Charles Gascoigne,, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. De altfel, Donețsk a purtat până în anul 1924 denumirea de „Hughesovka”, în cinstea fondatorului, Este un detaliu pe care Boris Johnson, premier al Regatului Unit, unul dintre artizanii Brexit-ului și jurnalist cu carieră consacrată în fake news, l-ar putea găsi util pentru a pretinde, în mod creativ, extinderea Commonwealth-ului până pe pământ ucrainean.

 

IULIAN MAREȘ este jurnalist, absolvent de științe politice și, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…

 

 

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro