EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Din nou despre binele-diktat

În editorialul de săptămâna trecută, vorbind despre ceea ce ar caracteriza o democrație periferică unui anumit model, așa cum este încă tânărul nostru aranjament de putere postcomunist, am pornit de la ideea că mecanismul, unul de factură mimetică, este pus în mișcare de ideea unui anumit tip de bine public. Asociat spațiului public, specia de bine despre care vorbim nu are nicio legătură cu vreun bine comun tuturor, ori cu unul care ar fi rezultatul unei medii a puzderiei de bine de sorginte individuală. Specia de bine avută în vedere se rezumă doar la ceea ce s-ar constitui în motivația și referențialul actelor pe care o putere de factură democratică își imaginează că le întreprinde, în mod legitim, în numele și înspre binele poporului. Mai exact, este vorba despre cei care ne guvernează, croind de unii singuri, în numele nostru, cică al poporului, tot felul de specii ale unui bine cât se poate de abstract. Și pe care l-am numit binele-diktat. Nu este o exagerare, o îngroșare caricaturală a unui soi de voluntarism, ci despre un șir de acte administrative și de putere care, bazate pe legitimitatea unor alegeri, stabilesc traiectorii de evoluție pentru părți semnificative dintr-o societate. Deși sunt acte ale unui partid sau grup de partide luate în contextul în care acestea își adjudecă niște alegeri, alegeri care se petrec după tot tipicul alegerilor democratice, ei bine, deciziile par să fie ale unor grupuri care acționează potrivit ideii de bine-diktat. Binele îl stabilim noi, restul: „… ciocul mic!”

Dar iată, referitor la un atare tip de bine, ce precizam săptămâna trecută: „La fel ca și în perioada interbelică, atât partidele cât și conștiința colectivă sunt convinse că cine deține puterea are dreptul să facă cam ce poftește cu aceasta. Atâta vreme cât sunt convinse că poporul este cel care le-a legitimat locul la butoanele exclusive ale puterii, există implicit și convingerea unui fel de bine care este emanația integrală a unei atari posturi de putere. Binele pe care îl croiește cel aflat la putere este însă un bine de tip diktat! Și al cărui referențial are marele păcat că este cât se poate de general. Trebuie însă precizat că nu poporul, în general, legitimează o anumită poziționare la butoanele și pârghiile puterii, ci doar o parte a acestuia. Deși, această parte a fost majoritară, în urma unor alegeri, nu trebuie uitat că poporul, în toată plenitudinea sa, a optat totuși și pentru alt/alte partide. Drept urmare, un bine cu destinație publică ar trebui să fie rezultatul unor dezbateri publice și negocieri politice. Binele nenegociat nu este decât o specie de bine-diktat! Adică, nimic altceva decât o maladie care bântuie orice democrație mimetică. Atâta vreme cât partidele sunt convinse că pot de unele singure croi un bine public, acolo, din postura de control a pupitrului puterii, a unui bine care nu este negociat cu nimeni, atunci este bine de știut că ne situăm, și avem toate șansele de a ne situa în continuare, încă la periferia unui model de democrație. Și că, datorită acestui fapt, vom mai petrece cine știe câte decenii în compania unor probleme cărora nu le vom găsi soluții care să genereze auto-dezvoltare. Poate să plouă cu bani, pe aici, pe meleagurile mioritice, asta nu va anula faptul că mulți dintre semenii noștri vor continua să emigreze în continuare înspre societăți mai prietenoase!”

Problema pe care o vor pune cititorii va porni, probabil, de la ceea ne-ar fi greu, dacă nu imposibil, să ne imaginăm că s-ar putea petrece într-o societate concurențială: adică, nașterea și existența unor mecanisme instituționale care să genereze un bine care este rezultatul negocierii. Aici, fără a intra în detalii, trebuie să precizăm că o atare posibilitate este condiționată, înainte de toate, de modul în care indivizii unei societăți se valorizează reciproc. Precaritatea acestei valorizări este direct răspunzătoare de existenței ori inexistența instituției negocierii binelui public. La acest capitol, cercetările sociologice au indicat un fapt semnificativ: „(…) pentru cei mai mulți dintre noi, nu străinul este dușmanul primordial în raport cu care ne definim identitatea, ci celălalt român (ceilalți români). (…) În consecință, dușmanul fabricat al multora dintre noi este celălalt român, ce poate fi privit ca străinul de lângă noi, ca dușmanul nostru, în raport cu care ne definim superioritatea.” (Dorin Bodea, Dilema veche nr.514, 19-23 dec. 2013)

Îmi imaginez că cititorii realizează ce se întâmplă cu fenomenul valorizării atunci când ne referim la semenii noștri înregimentați instituțional în anumite tranșee ideologice ori cazărmi partinice. Numai așa putem să ne explicăm de ce politicienii noștri înțeleg doar să combată în spațiul public, nicidecum să dezbată ceva anume. Căci numai devalorizarea extremă a celuilalt, a celui care aparține altei tabere politice, ne-ar putea explica imposibilitatea unor dezbateri, dar și sechelele unei atari imposibilități. De pildă, așa cum nu am fost în situația de a avea o dezbatere asupra soartei CAP-urilor, după eșecul proprietății colective, nici în prezent, la mai bine de trei decenii de parcurs postcomunist, nu suntem în stare să avem o dezbatere publică asupra avantajelor asocierii. Mecanismul devalorizării semenului, unul de sorginte culturală, a devenit el însuși o instituție. Iar faptul, ca orice instituție, nu face decât să acționeze constrângător asupra mecanismelor perceptive și conceptuale ale fiecăruia dintre noi. Așa se face că, nu de puține ori, ne trezim că ne este teamă să gândim într-un anumit fel. Mare victorie a fost în Decembrie ’89: să ajungi să-ți fie teamă să gândești, ca nu cumva vreun semidoct să te facă neo-marxist!…

Dar revenind la problema valorizării reciproce a membrilor unei societăți, trebuie să precizăm că mecanismul acesteia este la fel de vechi ca însăși ideea posibilității unei puteri de factură democratică. Într-o firidă de timp, care ne poartă în urmă cu mai bine de două milenii, o cultură a rezolvat ceea ce părea să fie o dilemă insolubilă: cum să fie egale niște ființe umane care, de la natură, sunt inegale. Răspunsul a fost unul extrem de simplu și se baza pe ideea de ființe politice a membrilor speciei umane, specie capabilă de a genera comunități politice. O comunitate politică fiind posibilă în momentul unei diviziuni conștient acceptate: 1. deși numai unii sunt capabili de idei politice, toți membri unei comunități sunt însă capabili de a le judeca (Pericle) și 2. în republica ideală, fiecare cetățean este pregătit să guverneze și să fie guvernat, pe rând (Aristotel).

Doar cu o asemenea perspectivă asupra lumii, dar și a sensibilității umane de a ființa într-o astfel de lume, a fost posibilă o anumită valorizare reciprocă a unor indivizi care, în ciuda păstrării propriei individualități, au putut totuși genera libertăți nelimitate și necontradictorii în granițele unei anumite comunități politice. Desigur, având limitele unei societăți care își imagina că sclavii nu sunt decât unelte vorbitoare, totuși în aceste începuturi se înscriu liniile spirituale care au făcut posibile, peste secole, atât anatomia, cât și metabolismul modelului de democrație actual. Dezavuat de unele societăți, preamărit de către altele, modelul despre care vorbim va evolua fără îndoială. Să sperăm că și noi, aflați încă într-un stadiu de mimetism, ne vom aduce contribuția la evoluția acestuia.

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro