DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

DUMINICA  DE  POEZIE  –  Un orologiu fără semne

 

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

oboseala iubita mea
roade
oasecreierochi
doar durerea de cap
ce-mi mai aduce
liniștea
(ferici rea)

 

2.

azi voi dansa
printr-o durere albă
mai albă decît oasele
iar la sfîrșit
încă o dată
o să zîmbesc
la nesfîrșit
(aer în piatră)

 

3.

da
să punem cap la cap
vioara și arcușul ei
ce-o ieși
apa din tâmplă
(farfarello)

 

4.

și-n vremea când poetul
de vin se amețea
cuvintele
rușinea
își perdea
(sic!)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Eu cu pasul singuratic

 

1.

 

La sugestia soției mele…..

 

Ochii tăi mari desprinși de tine

rătăcesc prin acest labirint

moale cenușiu gânditor

inima ta frunză de aur

tot cade în mijlocul

unei câmpii nesfârșite…

e toamnă-ntre stele și

carnea mea încrâncenată

așteaptă mâna ta

atingând-o…

 

*

* *

 

Nu pleca acum cu trenul acesta

îți voi citi poezii

pleca-vei cu un alt tren

îți voi fi tunel înstelat

în care nu

existăm nu

existăm…

 

2.

 

La capătul curcubeului era viaţa mea

apartamentul, familia mea, capătul profesiei mele,

irizând molcom peste cei şaizeci şi ceva de ani,

copiii, femeia mea…

viaţa mea…

la capătul curcubeului strălucea

viaţa mea, viaţa mea…

 

3.

 

Greutatea de a te strecura printre amintiri..

 

Alinei Otilia

16.02.1977

 

Am să te pun profesor

la casa cu povesti

să te întrebe poporul de copii

„de ce, de unde, încotro,

de unde vii și cine ești? „

 

De n-ai să poți să le răspunzi,

de-ai să mai știi cum să nu

minți

treci iar în banca ta întâi

alături de copii cuminți

și noul dascăl de povești

cu toți ceilalți iar să întrebi… 

de ce, de unde, încotro, de unde vii

și cine ești?

 

4.

 

Ai grijă să nu te îneci

inspiraţiile sunt de multe ori chiar mortale

când vezi că nu poţi ca să 

treci peste sensul unei ziceri banale…

 

5.

 

Ți-am mărturisit

 

Aseară ți-am mărturisit

doar cuvântu-i de mine

am mai apucat să văd

cum se năștea nedumerirea în

bulboanele ochilor tăi

cum respirai din ce în ce

mai dezordonat

împrăștiindu-mă…

 

6.

 

Măicuța

 

Din gară pleacă un tren…

Șuieră tare. Vântul șuieră tare,

Sau pleacă un tren spre Eden?

 

Să alerg, poate-l voi prinde,

Poate soarele n-a răsărit,

Poate trupul nu mă va vinde

Deși e rănit…

 

Mă târăsc printre traverse,

Poate totuși îl prind,

Căci aproape de inimă fără veste

Îl aud câteodată venind

 

Măicuță…

Un tren e-o minune,

Mai ales când pleacă înspre Eden,

Mă târăsc pe calea ferată fără de nume,

Poate-i voi face un semn…

 

Iarba sălbatecă, plină de zgură

Mă zgârie blând pe obraz…

Aș vrea măicuță cu-o cerească trăsură

Să alerg pe un verde izlaz…

 

Sunt încă pe calea ferată

Și soarele n-a răsărit,

Poate Cocoșul Dimineții de astă dată

A adormit…

 

7.

 

O poezie

 

Înainte de a

consemna aceste rânduri

am dat o roată prin Titu,

prin gara asta roşie aruncată

ca o piatră la răscruce de drumuri…

 

Gara la ora aceasta

te îndeamnă către călătorie

către o călătorie în noapte

spre necunoscut

în compartimente de clasa a treia

cu bănci de vinilin rupt cu himere alături

cu ferestre întunecate sclipind trist

prin gările şi haltele privatizate

Boteni, Conţeşti, sau Ghergani…

 

gara asta care te îndeamnă spre o călătorie

către niciunde

către niciunde…

 

Constanța  POPESCU

 

Ortografia iubirii

 

1.

 

Toamnă cu frunze curse

 

Pictează-mi iubite, toamna pe pleoape,
curge-mi ploile mute pe buze,
până la glezne îmbracă-mă
cu mângâierea gândului tandru
și ocrotește-mi visul verde, cuvânt nerostit.
Undeva în lume lăsasem iubirea
să mă aștepte și ai găsit tu
bobul de mărgăritar neșlefuit
și neatins de patimi mute.
Nicicând toamna asta nu poate
fi mai bogată, fără dragostea mea,
topită pe frunze, curse în mere și gutui
la fereastra care nu putea rămâne nedeschisă.
Îți picur pe buze culoare după culoare
și ai să-mi recunoști gustul
în tine, din altă viață, din alt timp
când mă voiai a ta și când nu învățaseși
culorile și dorul.

 

2.

 

Muzica în surdină

 

Trâmbiță sufletul în interiorul
carapacei de simțiri și cuvinte,
și toate organele în alertă
nu știu unde să se adăpostească,
în spatele unui sentiment
care nu se formase, pentru că
nu era stare de necesitate,
sau lângă iubire, care suavă,
abia mai murmura
un început de cântec.
Suflete, cu căștile pe urechi,
ascultă muzica în surdină…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

1.

De rerum… 

 

Singurătatea păianjenului de deasupra capului meu mă face să îl iubesc,

el mă urmează mai ceva ca un câine în toate acțiunile mele,

în oglinda în care mă privesc,

în fericirea de a șterge praful și de a da cu mătura,

în felia de pâine pe care o duc la gură,

până și în gândurile mele cele mai adânci, legate de destrămarea imperiului în care trăim și care își atinge apogeul,

desigur, este și el bătrân și i-a venit sorocul,

dar și pervers…

apoi mă gândesc serios cât de norocoasă am fost, ce bun a fost Dumnezeu cu mine,

câte minuni am adunat în ochii mei,

de câte ori am mers în tabără la mare,

cum mi-am pierdut sania pe care am agățat-o de tramvai, când aveam opt ani și nu am mai prins-o din urmă, dar nici vatmanița nu m-a prins pe mine, 

ce darnică a fost viața, 

peste 18.000 de dimineți,

dacă o zi ar fi fost un an, aș atinge vârsta lui Isis, soția lui Osiris, cel reînviat și mamă a zeului Horus, 

în fond, chiar putem fi rodul zămislirii noastre, mai ales când ploaia îți bate în geam sacadat, ca un metronom, deși normal ar fi să ningă, 

păianjenul îmi însoțește eternitatea,

plasa lui este una lejeră, m-am instalat comod, prinsă în mreje,

îmi spune că pot să dorm liniștită din moment ce Vulturul Negru s-a întors în Dobrogea,

după jumătate de secol,

da… Vulturu … pe el îl așteptam… să îmi aducă în ciocul lui rotund… copilăria…

 

2.

 

O nedreptate…

 

Nimic mai lipsit de noblețe decât să te legi de anotimpuri… anotimpurile omului… 

și să reproșezi Vremii, Primăvara, pentru exuberanță, și Toamna, pentru toată frumusețea și nostalgia ei…

Da, e vorba de vajnicul ignobil, mai tare ca timpul, adevărul, dreptatea, bunul simț, el, mereu în fruntea Fiestei, cel mai merituos, în luptă cu diversitatea, toleranța, cuviința… Un adevărat erou… Poate invoca filosofia de dincolo de bine și de rău… adică filosofia unui dincolo de Dumnezeu… 

Ignobilul este un perpetuu revoltat, el se supără și pe natură că nu este făcută după chipul și perfecțiunea lui…

Se supără că păsările ciripesc, ori cântă…

Păi, cântă fals dacă nu au luat La- ul de la diapazonul lui…

Ignobilul vrea să tacă pădurea… că dacă nu, el o preface în lemne de pus pe foc…

Ahhhh, cum ar mai face ignobilul surcele din Carul Mare…

Ignobilul crede că poate… Dar până să ne arate ce poate, el și oglindirea lui… se lasă seara, seara detestată de el, și în loc de Sarea oglindită în bucate, el își va servi singur, Seara în bucate, sau în bucăți… căci spiritul pământului, sarea, este însăși noblețea care îi lipsește… 

si nu se poate lăsa seara fără cioburile oglindirii sale… și cu atât mai puțin, nu poate urma dimineața…

La mulți ani, Gabriel, Maria! Oricare Gabriel, Maria… Te respectăm și te iubim… 

 

3.

 

In vântul tău îmi prind azi răsuflarea,

Ioan Botezător,

şi mă gândesc că nu e încă

Moartă Marea şi că e blândă, 

dacă în ea ai revărsat

minuni de apă sfântă, 

un râu Iordan,

şi-ai botezat în râu din râu…

un Împărat!

Nisip sub paşii tăi desculți ai transformat în munte,

cărări de ape sfinte ai preschimbat în Cale,

deşertul l-ai umplut de viață şi de roditoare gânduri,

şi ai extras esențele din sare,

lăcustelor din cer le-ai dat un chip, de modestie şi virtute, 

pe lei i-ai îmblânzit, 

i-ai înfruntat pe regi,

şi câte multe…

Din lespezi, din papirus şi din lut 

ai ridicat, sub lună, fântâni adânci, credință-n Dumnezeul infinit,

şi între noi şi astre ai aşezat o punte…

pe care să coboare

la apa ta

Mântuitor cu Duhul Sfânt

între popoare…

 

Urându-le inspirație divină tuturor celor care poartă numele acestui Uriaş al spiritului, semnez şi datez 7 ian 2016! 

 

Erica  OPREA  

Lecția de zbor

 

1.

 

Octavă

 

Biped ne deplasăm
printr-o hartă
întortocheată a
traseelor Timpului,
în cerc, fără a fi
capabili să privim
în spate

 

în fața ochilor
lungindu-se urmele
pașilor celor
dinaintea noastră.

 

Suntem în ziua
a opta, cândva
după ce Dumnezeu
s-a odihnit și a ales
să lase Creația
în mâinile noastre,
să ne mânjim
cu propriul nostrum
lut, să ne modelăm
și să ne recompunem
într-o masă amorfă
căreia îi este permis liberul
arbitru.

 

Am început să credem
că suntem arhitecți
de idei și vieți, noi−
chiriași ai unui trup și
ai unor predefiniții
derutante, interpreți

 

ai unor note
de subsol.
Suntem în ziua
în care, neștiind
altceva, ne ridicăm
la octavă.

 

2.

 

Mereu înainte

 

Mereu înainte
Te voi ascunde
printre
visări corupte
de cutume.

 

Te voi păstra
liber-senin
și adânc reflectat în mări
plutind îmbrățișat
într-o tăcere
complice
scrisă în gamă
minoră.

 

Te voi
(re)cunoaște din
amintirea
unui ideal
cu mireasmă
de ape și
pânze întinse

 

mereu înainte.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***

Cele mai frumoase lucruri le văd

cînd îmi acopăr ochii,

nu mă întreba nimic, nu te aştepta la prea multe,

sînt neputincios ca un paznic la carele cu sare

cînd plouă.

somnul de zi apasă pe somnul de noapte

întreg spaţiul trece prin urechile acului

pînă devine linie

eu caut continuu cu degetele în ochi

scene din viaţa mea sunt desenate

pe ciocul păsării ce mă însoţeşte

parcă sînt în altă lume pe cer

umbra creşte atît de mare

încît omul e doar un accesoriu al ei

cu degetele pe ochi mă ascund de mine însumi

ziua bate tam-tam-ul în burta noului născut

sau poate e noapte iar eu îmi frec

greierii de buze ca pe nişte muzicuţe

şi cînt şi cînt fug zaruri pe sub pămînt

cineva strigă:

– adună-ţi jucăriile şi vino să mori

nu îl ascult ei da trei zile

am vînat cu tata animale amnezice

am întins capcane florilor carnivore

apoi am venit acasă

de cum ne-a văzut mama a întors mărul din fereastră

cu partea nemuşcată înspre Dumnezeu

acum mă mir – cuvîntul e un circusant pe limbă

piatra mă priveşte cu ochi de eunuc

o suflare caldă împrăştie stolul de vrăbii

dimineaţa ori seara cînd

cu mîinile pe ochi mă întreb:

cărui sfîrşit m-ai promis, Doamne?

 

2.

 

***

scriu scriu scriu

golul creşte în urma mea

se îngreunează tot mai mult

ca bila ocnaşului

pe măsură ce trece timpul

văd altă lume

a fi liber înseamnă

a-ţi imagina o fereastră

exact în locul unde ceilalţi

au bătut deja

cuiul spînzurătorii.

 

3.

 

*** 

un păianjen îţi ţese coapsa în vis

ce gînd ascunzi de mi se face sete

la miezul nopţii mama strigă la mine

să nu beau apa morţii

mireasma ta îşi începe dansul barbar pe mese

auzi?

în ceas se desface perechea

tic-tac tic-tac tic-tac

timpul se opreşte

rămîne mereu ceva neînţeles:

şapte zile şi doar şase feţe ale zarului.

 

4.

 

***

Dimineaţa găsim urme de dinţi în măr

– oricare dintre noi ar putea fi vinovatul –

pîndindu-ne reciproc nici nu vedem

cum şarpele se strecoară în lacăt

şi ne încuie pe dinafară.

Mărul se rostogoleşte împrejurul nostru şi ţipă

îşi vrea înapoi muşcătura.

Ce să-i adăugăm, Doamne, cînd noi înşine

nu suntem întregi, ci doar părţi ale poftei tale

de a avea pe cine pedepsi?

Ceea ce odată ni se arăta acum trebuie căutat

şi ne e frică 

strigătul nostru e atît de slab

că abia îţi atinge genunchii,

dar ştim că-l auzi ştim că-l auzi,

de aceea ne închinăm în fiecare a şaptea zi

odihnei tale.

 

Ioan  VIȘTEA

 

Ultimele

 

1.

 

la picioarele oceanului…

 

la picioarele oceanului plan planetar

pești tatuați cu ancore cu năvoade

îmi adulmecă rasa reaua alcătuire de om.

un port devorat de cetacee albastre

 

zace cu vertebrele caselor frînte calcinate de soare

și din aripile bătrînei arheopterix

timpul îmi șuieră la urechi anecdote.

cine sînteți voi care m-ați debarcat la omaha

 

cu un sînge de împrumut?

cine sînteți voi care-mi puneți în față oglinzi sidefii

din care mă privește pieziș străinul de mine?

 

2.

 

să nu…

 

să nu contați pe mine –

nici nu voi merge la siracuza

nici nu mă voi întoarce de-acolo.

la țîța tiranilor ce mare filosofie să te adapi?

pămîntu-i pătat cu zmeură sîngerie

și porumbelul de piatră ciugulește efigii de piatră. 

cînd toga îți va cădea de pe umăr în ultima scenă

(cum cad imperiile în părere de rău și-n artroză)

lîngă zidurile roase unde se preling curatorii gîngavi

prefer să-mi arăți coastele rupte în luptă dreaptă rătăcitorule

iar pe fruntea umbrită de zale un cucui democratic.

 

3.

 

scamatorul din prăvălia frizerului

sau

un vis prea îndepărtat

 

nimeni n-ar fi știut să spună

cum se rătăcise Scamatorul

în colonia noastră,

la vremea cînd vara

leșina în brațele secetei.

 

se purta cu lavalieră,

cu scîrț la pantofi

și visa cai verzi pe pereți.

 

cît era ziua de lungă,

lipea, din zbor, cărți de joc

pe oglinda din prăvălia frizerului,

cu o îndemînare uimitoare.

– pesemne, era felul lui 

de a tăia frunză la cîini –

 

lumea venea să se tundă

doar ca să vadă comedia.

dădea pasențe 

care arătau negreșit

că în curînd aveau să vină americanii.

nu, nu încăpea îndoială,

cărțile, zicea, nu mint, sînt precise,

cît de repede, o să vedeți debarcarea.

 

ore întregi rămînea cu privirea 

pierdută în canatul ferestrei,

de parcă, din clipă în clipă,

ar fi așteptat să se ivească,

din colbul drumului, un yankeu

și asistența, în transă

își mișca capetele cu încetinitorul

în direcția privirilor lui.

uitați, cam pe acolo or să apară,

între sonda lui Bunea

și podețul de peste apa Cricovului…

viitorul era promițător,

era roz.

 

numai că între timp, 

Vasilache chiaburul

fusese ridicat în plină zi,

cu un GAZ și gărzi de corp înarmate;

Crep, directorul școlii,

declarase la un pahar,

cui nu trebuie,

că vrea să vadă Parisul,

și după lungi interogatorii,

chiar a pus Parisul pe limbă,

a dat Parisul de dușcă

din sticla ca smaraldul de verde…

 

cum, de ani buni,

minunea cu americanii

tot întîrzia să apară,

nimeni nu-l mai lua 

pe Scamator în serios, 

pînă în ziua în care

a lăsat jumătate de colonie 

fără cureaua de la pantaloni,

iar de la mîini, fără ceasul Pobeda.

 

nu le-a înapoiat

pînă n-a pus păgubiții

să strige în ușa Sfatului,

cît îi ținea gura de tare:

– americanii, să vină americanii!

de s-au speriat organele

și-au pornit o anchetă.

 

putea să sfîrșească

cît se poate de rău întîmplarea,

dacă Scamatorul,

în ultima clipă,

n-ar fi scos din mînecă asul:

a fugit într-o noapte,

cu un circ ambulant.

 

vă spun, era o figură.

 

Constantin CIUCĂ

 

Cele mai frumoase poezii

 

1.

 

Călătoria spre soare  

 

Fiecare an îmi aduce un soare

mai mare 

decât cel de anul trecut

și mi-l pune pe cer la o depărare mai mică. 

 

De aceea mă arde un pic mai mult,

pentru că e mai aproape și e mai încins. 

 

Pentru ultimul 

An Nou, 

am să mă îmbrac într-un sacou fierbinte, croit dintr-o flacără,

ca să fim la fel: 

 

eu soare aprins, el soare, rostogoliți împreună

pe cer

înainte.

 

2.

 

Nu

te mai chinui să fii fericit…

Lasă-te…

Lasă-te pe apă…

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 17 ani…

 

1.

 

Înfățișare

 

Nu vrei tu să-mi ieși din gânduri?

Să nu-mi mai pui pe umeri poezii neterminate

Pe care nu pot să le continui,

Fiindcă să intervin peste gândirea ta ar fi un dezastru

Care-ar vindeca eidetismul în care ești prezentă fără chip și te-aș pierde,

Ceea ce nu-mi permit, când chiar și așa, fără identitate,

Tot ești mai mult decât mine.

Nu te mai ascunde-n poezii pe care mi le pui pe umeri,

Căci îmi voi părăsi, curând, temnița de carne și oase care mă ține

Să nu ajung la mine

Și nu vor mai avea stativ, vor rămâne ale nimănui,

Așa că, în schimb, pune-mi-te pe tine în față și arată-mi cine ești,

Până nu e prea târziu,

Ca să nu-ți mai confund perfecțiunea cu imperfecțiunile fiecărei persoane.

Nu-mi e greu să o fac,

Fiindcă ochii-mi sunt bolnavi și văd frumosul în urât, greșeli,

În haos și în lucruri care n-ar fi trebuit să fie,

Care nu sunt la locul lor.

Te simt fără să fii,

Te știu fără a te cunoaște,

De-aia nici umbra-mi nu cunoaște solitudine,

Dar asta-i în van, daca eu o cunosc pe ea

Și numai pe ea.

Așa că, te întreb,

Nu vrei tu să-mi ieși din gânduri,

Din umbră sau de oriunde ai fi,

Și să mi te pui in față

Ca să nu îți mai confund respirația cu vantul copleșitor în tot ce e și ce nu e,

Ochii cu marea și vorba cu tăcerea?

 

2.

 

Boala

 

Suntem bolnavi, dragă,

Cu toții.

Tu ești leacul meu,

Eu sunt motivul bolii tale mortale.

Nu am vrut sa accept sacrificiul tău de a mă face bine,

Orice ar insemna asta în vremurile apocaliptice în care suntem prinși, 

Tu nu ai vrut să nu-ți îndeplinești natura. 

Prin urmare, fără ca eu să știu, 

Nici atunci, dar nici acum, 

Deși o scriu, 

Te-ai împărțit în apusuri, câte puțin, 

În răsărituri, mai mult, 

Pentru că le văd mai rar, 

Ca să ma vindeci, fără să știu, 

Atunci când ochii-mi sunt lipiți de ele până la final. 

Ai reușit,

Dar, fiindcă eu nu am habar de toate astea, 

Deci nu te mai găsesc, fără a ști de ce, 

Mă îmbolnăvesc din nou. 

Mi-ai devenit din leac, boală. 

Ți-am devenit din boală, leac.

Totul e ca un dans sincron pe care vrem să îl ruinăm

Ca ceilalți, pentru noi parcă alter ego, 

Să nu ne mai oblige să îl continuăm, 

Dar orice am face, ne completăm perfect,

Căci suntem în antiteză și cand eu mă opresc,

Tu începi,

Creând eternul care până la noi nu a existat. 

Suntem bolnavi, dragă, 

Cu toții, 

Ne vindecăm și vindecarea devine o altă boală. 

Ce fac ceilalți, nu știu.

Ce facem noi, nici atât. 

Știu doar că suntem cu toții bolnavi, dragă,

Iar tu mie îmi ești mie leac, eu ție boală,

Tu mie boală, eu ție leac, 

Ambele odată, 

Și ambele niciodată.

 

Teodor Constantin  BÂRSAN

 

Poetry

 

1.

 

ce omoară poezia în noi

 

oare ce ne face să bălmăjim dement și impostor

în alte limbi

speaking in tongues

străin, străin!

străini, străine!

Cândva zeul poeziei a decretat sobru ți emfatic

de la balconul palatului său

că nu vei mai scrie în limba ta nicicând…

 

de atunci Moleskin, Parker, Cross, Montblanc, 

nimic…

Un pahar de ceva

pustiu, pustiu, pustiu…

Ce spectacol crud și barbar

Nu știi ce să faci cu deșertul din tine,

Nu ai

precum Avva Antonie nici ispite,

nici demonice arătări, nici frumoase Amonarii…

 

Rugăciunea-ți ca un scâncet e

Nici rece nici fierbinte

Doar căldicel și mort

Te uiți în gol 

 

Golul din tine

sau de afară,

este totuși același gol

 

Pe fundul oceanului

cu capul spart de anticele roci

vei găsi primele versuri

 

2.

 

Au dărâmat Sextantul 

pentru asta…

 

Nu pot crea frumusețe

trebuiau să-l distrugă.

 

au distrus o parte din sufletul orașului

pentru sufletul celor pofticioși și curajoși

 

Cub hidos fără sens

din sticlă și oțel și crom.

 

Fațadă de granit

închisori și temnițe de vise.

 

Totul este curat, corporatist și curat.

Fălci încleștate și ochi de lut,

Clammor

Ghearele se agață de farmece comune

pașii amestecați nerăbdători, preoți

într-un templu păgân.

licăr de lumină, pâlpâie la etajul 7

O fantomă de vis…

 

Râul Lee

respinge reflexia lor abjectă

numai bărci și păsări și albine și cer și tu

și eu

toți, în afară de Leviathanul modern…

 

Un cub hidos, o invenție drăguță

codițe ocupate în fuste și costume drăguțe

obraji roșii și buze roz…

 

hârtii și capse și cabluri de îngrijire

invenții computerizate 

cu dispreț și falsă compasiune…

 

Mă uit la ei de jos

Țigara mea sfârâie

Sextantul în ceața de dimineață

ca o corabie fantomă în zori.

este încă acolo

pe colț, lângă docuri,

halbe și pahare…

 

încântător

sânge, fierbere, pompând viață

dansând

Sextantul este încă în viață.