1.
spre îndepărtatele câmpuri de gheață
năvoade aruncate peste marginea lumii
oameni cu stigmate la vedere și teama plutind peste ape
cuvintele(pânză aspră și deasă bine țesută) acoperă aburul nopții
cum ai întins o mână spre soare cum ai decupat luna dintr-un cer de carton
cum ai ridicat corturi transparente în drumul taberei și ai îmblânzit lei furnici și hiene pe calea victoriei
multe semne lăsate în urmă vânătorii de vietăți fericite le vor urmări cu atenție
am traversat cu luare aminte și asta m-a liniștit cumva cât să îmi privesc mâinile în tăcere
ele nu mai desenează cu cretă pe asfalt orașe îndepărtate nici nu mai încălzesc umeri firavi
o perdea de mătase aruncată peste realitate
cartierele vechi luminate de felinare albastre
niciun om doar bărci în derivă cunoșteam drumul
nu mai știu dacă eram farul sau ceața
devenisem parte dintr-un peisaj straniu
populat cu umbre dizgrațioase
dar noaptea era primitoare
zorii ne-au mestecat cu indulgență cu multă răbdare
ne-au scuipat apoi peste acoperișurile unor case învăluite în fum
am râs și am plecat mai departe traversasem deșertul
ne așteptau de acum imensele câmpuri de gheață
2.
un fel de rânjet acoperă cerul
știu că lumea e o dimineață
când îți spui e prea târziu
o zi când plouă mărunt și tragi jaluzelele
aprinzi veioza și ea devine un soare mic și al nimănui
(un fel de rânjet acoperă cerul nici n-ai curaj să privești înspre el)
o limuzină de lux în care ți-ai dori să aprinzi un carpați fără filtru de timișoara
apatie lumină tăcere
liniștea
apoi
un urlet în semiîntuneric
oameni câini gâze poeți prozatori săraci țigani
gândaci lei girafe elefanți
și iar oameni(ăștia par din ce în ce mai mulți)
o menajerie întreagă
e ca blocurile alea construite prin anii ‘80 în ungheni(un sat de prin ardeal)
blocuri cu 4 etaje și cu wc în curte
știu că lumea e acolo unde respir transpir inspir uit să expir
(un fel de rânjet acoperă cerul nici n-ai curaj să privești înspre el)
o mulțime de amănunte care odată cu trecerea timpul devin obsesii
un loc gol sau poate un azil de noapte
în coșul pieptului teama
stingem veioza
și lumea
cinema paradis
3.
verbiaj
în metropolă cu toți pescărușii aceia planând obositor
cu toate bulevardele trecute la pas
numărând pietrele din caldarâmul lipscaniului
mirosuri voci fragmente din sărbătorile altora
și vorbeam vorbeam vorbeam
încărcam în camioane fosforescente cuvinte
le trimiteam cât mai departe de noi
să nu le mai auzim să se facă liniște alb ceață și fum
închipuiam siberii prin crâșme hulite de alții iubite de noi
ne i s t o v e a m
ce să îți mai spun
începe încă o noapte
dar poate mâine o dimineață străină va reuși un gest de salvare
deși cam târziu
vremea zăpezilor a trecut
toate acestea mi-am spus toate acestea
apoi mi-am spus vai vine o vreme când
apoi am tăcut pentru că mi-a fost rușine de cuvintele mele
apoi m-am întors și iar am rostit
toate acestea mi-am spus
toate acestea apar la momentul potrivit
îi iubeam pe oamenii aceia firavi tremurând în mâinile mele
o da mâinile mele pe gâtul lor alb mâinile mele pe umerii lor delicați
mâinile mele pe omoplații lor triști
era ceva dobândit la naștere ceva fără putință de ucis
nu milă nu înțelegere nu fraternitate
ceva ca un chibrit aprins în grabă
stins înainte de vreme
cred că îi iubeam din nebăgare de seamă
mereu spuneam cuvinte pentru ei
mereu renunțam și
mereu o luam de la capăt
Facebook
WhatsApp
TikTok
