S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
sînt trist și iresponsabil
așa am reușit să nu mor
pe sînii tăi cu cerneală parșivă
mi-am scris declarația de dependență
am ars toate scrisorile de iubire
pe cîteva le-am ascuns
și în cele din urmă am cerut un răgaz
pentru un ultim răgaz
chiar dacă nu ai să mori
ceea ce nici mie străin nu-mi e
voi fecunda cu amintiri tot ce ai îndrăznit să uiți
o să fiu mai puțin decît apa
și mai mult decît timpul
(atîtul)
2.
și într-o zi
mama a cumpărat o păpușă
aveam șase ani
a doua zi păpușa avea
un picior mai puțin
apoi o mâna
în cele din urmă
după cinzeci de ani
dintr-o o pungă de plastic
păpușa aceea mi-a făcut cu ochiul
din singurul ochi rămas
(amintire aproape recentă)
3.
visam
ții minte
să strîngem toată zăpada din lume
s-o facem deal
și goi în zăpadă
să ne fim în predeal
unde predealul să fie sinaia
sau breaza ori și mai bine acasă-n ploiești
fără rime
fără cearceafuri lumești
(cealaltă amintire)
4.
aveai sînul amar
doar în palma mea
dreaptă
cu stînga
n-aveai habar
ordonai mîinile
gin tonic pe dreapta
pe stînga încă nimic
schimbăm comanda
e frig
îți trimit mutarea în plic
(nu ne e cald azi)
Mircea DRĂGĂNESCU
Himera de alături
1.
Patru ani cu viteza
Luminii
șaptezeci și unu la fel
relativitate
sunt de o seamă cu nepoțelul meu
sunt tânăr deci patru echivalent cu
șapte zeci și unu
numere pe șirul infinit al numerelor
al nesfârșirii al nesfârșirii
Mă cutremură nesfârșirea
anilor care nu ne aparține..
Nu ne aparține….
2.
Prea multe amintiri
prea multă viață
oare se satură cineva
de viață
oare cineva este sătul
de amintiri de viață trăită
de hieroglifele cerului propriu
de siajul gândului pe cerul
sufletului sufletului pieritor…
3.
variantă
Sunt Kafka nu Cărtărescu
în colonia mea penitenciară
din Titu aştept pe coridoarele judecătoriei
vorbind cu aprodul fără speranţa
de a fi primit de judecător
pentru a-mi demonstra inocenţa…
paznicul mă asigură că
poemul meu îmi va fi tatuat pe
pergamentul cadavrului meu…
ca o recompensă…
4.
Inocenţa nu mai există
suspiciunea este generală
poezie nu mai există
nici măcar proza
de calitate
doar cancanul de prost gust
doar vulgaritatea şi sexul
Marin Preda este depăşit şi colaborator
Eminescu este desuet
siropos
Nichita Stănescu un nimeni…
inocenţa nu mai există
totul este
murdar nu i
maculat…
5.
O răsuflare
Un abur pe cerul senin
O răsuflare niște nori cirus
O răsuflare un gând dintr-o dată fără premeditare
O răsuflare surprinderea clipei o răsuflare a adevărului spus dintr-o dată
Fără nici un moment de relaș…
O răsuflare și – atât…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Ajun de Eminescu…
În bezna nopții am simțit pe ochiul cel interior,
o boare caldă si-un fior îmbietor ce-mi apăsa o clapă,
o notă „do” pe-a mea închisă pleoapă,
a fost, cu rost, un ciocănit la poarta mea,
cerneală neagră, ce mă-ntreba, de voi ori ba,
să sar mai sus din viața mea pe portativul sferelor,
apoi, pe stern s-a aşezat acordeon din infinit,
care, vibrând m-a ridicat în slăvi, clăbuc de om, într-un abis nebănuit,
aici m-am rătăcit de vis şi am pătruns în Paradis,
cristale albe şi lumini purtau pe umeri heruvimi,
un clavecin m-a întrebat ce note vreau să întâlnesc în spațiul nou,
mirându-mă şi admirând spațiul celest,
am murmurat: aş vrea să-l văd şi să absorb din sfântul meu!
și cine e acel?
e cel ce m-a-nvățat să simt, şi să iubesc,
şi să trăiesc în țara limbii lui si-a mea…
nu pentru azi ori pentru el ori ea,
ci pentru ieri şi pentru toți şi pentru mâine în infinit,
în țara mea,
și graiul lui e pământesc?
el a vorbit în raze de lumină, în flori albastre,
în tresăriri de ape şi revărsări de lună,
şi mulți îl preaslăvesc,
dar, pe pământul lui e astăzi, cum a fost mereu, o mare în furtună,
si ce ai vrea să-i spui?
că îl iubesc!
și să-i mai spun că încă pentru mulți,
tot ce e românesc, e „eminesc”…
Luceafărul a tresărit în visul meu şi,
ascultând un clavecin,
m-am coborât din infinit şi-am adormit…
2.
De Florii,
L-m întâlnit
în visul care s-a-mplinit la Răsărit,
pe cerul înroşit de raze
purta crenguța de finic,
albastrul îl lăsa să-i cadă din gând,
din frunte, din priviri,
şi verde crud
stropea pe ramuri,
şi alb stropea, mult alb,
să dau, să am,
argint şi lacrimi împletea în filigran,
peste mesteacănul iubirii
cu două palme adunate,
din curtea mea,
eternitate nedospită,
Lumină necreată,
patimi, azimă si flori înmiresmate…
cerul şi izvorul,
ploaia mea…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Învățătură
Lumina a dobândit
o anumită nuanță
de târziu irepetabil
și bulevardul larg
pare s-adune în el
o caldă nostalgie
de univers încremenit.
Se întorc copiii, neștiutori,
cu câte o desagă în spate,
la cuibul ce-l vor părăsi
curând, căci a venit vremea
zborului spre începuturi
mai calde. Din ce în ce
mai calde sunt culorile
uitărilor lor, cu pași
foșnitori și confuzi,
e lumea cea mare din ce-n ce
mai strâmtă: ei știu de unde
au plecat dar nu știu
unde vor să ajungă.
2.
Înfrigurare
Ai grijă.
Acoperă-te
cu ce ai în tine.
Vezi
să nu-ți fie frig
și poate
prea liniște.
Ai adunat
atâtea,
unde o să le pui
când îți vor rămâne
mari, mici,
prea împachetate?
Cutia aceea
e goală, știu.
Nu are loc
nimic acolo.
Ar însemna să-i rupi
frumosul ambalaj.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
cînd ne-am întîlnit pe felinar
s-a așezat un fluture galben
nu mă sperie întunericul te-am mințit
tu m-ai privit în ochi – doi pești ce nu
dormiseră niciodată în viața lor
de teamă să nu vorbească în somn –
eram evadatul ce se întorcea pe furiș
în captivitate gata să trăiască
în cușca din coji de măr simțind zi de zi
pe limbă gustul de madlenă al morții
uneori omul devine ceea ce urăște,
mi-ai spus și te-ai îndepărtat
cu un fluture galben pe creștet.
2.
* * *
ei doi sub luna leşinată mic burgheză ce
nu şi-a mirosit la timp sărurile o aripă
un solz de peşte să cînte cu el vîntul o creangă
subţire oftatul lung al nopţii fără sfîrşit ea ambetată de
amor el trist despărţindu-se inegal unul
de altul moartea lebădă din care a fost alungat prea
devreme cîntecul linişte ea se strecoară prin
dansul nupţial al pietrelor cu obrazul întreg fuge
se ascunde în mărăcini timpul trece el plînge bea
vinul face floare de nu mă uita spre dimineaţă
iubirea lor e păzită de un iepure alb
3.
* * *
…şi dacă ai alerga pe un cîmp alb, cine te-ar opri?
Vîntul, ploia, haita de lupi, cornul de taur
pe colţul căruia se odihnește un tăune? Azi-noapte,
ai rostogolit un zar pînă s-a făcut ou.
Doar cu gîndul te-am urmărit. Aleargă, aleargă! Nu te
întoarce aici, chiar dacă ţi-am construit,
în poemele mele, un Taj Mahal din hîrtie.
Sufletul meu e un pod
pe care se adună, seară de seară,
sinucigaşii nehotărîţi.
4.
* * *
Eşti nedumerit. Nici o trompetă
nu îţi vesteşte întoarcerea de la vînătoare.
Ieri, cu o singură privire, făceai să îngheţe
apa în ciuturi, mînjii în iepe.
Regele de pe tabla de şah era supusul tău.
De ce, azi, nu îngenunchează mulţimea dinaintea ta?
Cum de are curaj grădinarul să miroase
floarea ta preferată? Cine i-a dat
voie clovnului să se oprească din tumbele sale?
Ce caută acel necunoscut în balconul reginei?
Dumnezeu, tu şi poporul. Nimic altceva.
Porunceşti să fie decapitaţi cu toţii,
dar călăul te priveşte indiferent.
Ce nu înţelegi? Ai fost rege pentru o zi.
Acum, ia în braţe o firimitură de pîine
şi aşază-te, răbdător, în şirul furnicilor.
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
A trăi in moarte
Pun stiloul pe hârtie
Și pe mine în cerneală.
Cu fiecare vers scris
Mă consum,
Mă transpun în imaginea propriei vieți,
Căci trebuie să mor eu, câte puțin,
Pentru ca viața să-mi poată trăi.
În fața mea obosită
Și sub degetele mele ce dansează pe hârtie
Se înfăptuiește o dezordine ordonată,
O viață cu versuri nepotrivite
Puse pe un ritm potrivit.
Se înfăptuiește o realitate pe care am cunoscut-o cu adevărat
Abia după ce am lăsat-o să se nască pe hârtie,
O realitate fără inhibiții și limite,
Fara sentimente pe care știu doar să le gândesc,
Fără gânduri pe care știu doar să le simt.
Pun stiloul pe hârtie
De fiecare dată când am nevoie să trăiesc
Și îl ridic atunci când mi-a ajuns viața
Și se apropie de limită.
Fac un pas înapoi,
Sau cinci, sau șase…
Sau oricâți ar fi necesari
Pentru a mă desprinde din cuvinte
Și a putea vedea cum îmi arată de fapt realitatea
Scrisă de mine, cu mine.
Fac pași înapoi,
Iar atunci când văd toată realitatea și sunt mulțumită
Mă transpun în ea definitiv
Ca să pot trăi în propria-mi moarte.
2.
Înainte de furtună
Niciodată nu e liniște înainte de furtună,
E doar un pseudocalm convențional
Ce agită și mai tare lumea,
Ce întețește furtuna de dinainte să înceapă.
De fapt, înainte de furtună sunt inimi grele care tipă,
Atingeri cosmice prea aspre, care șoptesc,
Și silabe ascuțite ce au ajuns să mângâie
Cerul rupt în două,
Mințile prea fine și inocente.
Înainte de furtună
Îți amintești de ce s-au strâns atâtea fulgere violente,
Atâtea tunete și picături de ploaie,
Picături de lume,
Îți amintești că trebuie să iasă
Oricât de puternic sau zgomotos și-ar dori
Și îți amintești că trebuie să înduri
Cum din nou te vor surprinde în cel mai nepotrivit moment al vieții tale,
Când abia ai terminat de astupat tot griul
Rămas în urma ultimei furtuni care a uitat
Să îl ia cu ea,
Toată combinația de calm pur
Și haos tot pur, dar etichetat drept diabolic.
Așadar,
Niciodată nu e liniște înainte de furtună,
Abia după ea începe
Liniștea de dinaintea următoarei.
Constanța POPESCU
În trenuri albe
1.
Golul din noi
Fetițele jucau șotron,
un fel de loterie antrenată
din alte vieți și asta le dădea siguranță,
în fața băieților care dădeau
cu lișia-n cartoane sau purtau cercul
prin colbul drumului, ca să le
atragă lor, măcar o privire.
Acum se joacă tastele telefonului,
tabletei, imagini peste dorințe nesigure,
timp răsturnat, fără pași, fără detentă,
o iluzie, un fals început.
Trec pe acolo bucurii uscate,
tăcerea cu căștile pe urechi,
conversații mascate, trăirile altora
cosmetizare, flori de plastic,
la tv. programul cu proștii satului,
profesori de logică și veselii fără vină…
cărțile decolorate, noul combustibil
mai ieftin ca frica cu care ne îmbracă zilele,
ne umplem timpul cu gândurile altora,
când puteam fi bucurie zilei de mâine…
suntem la capătul unui tunel
ce nu a fost străpuns, uneltele au putrezit
și peste tot e liniște virgină.
2.
copiii îmbătrânesc
Scările mele transpiră,
cuiele ruginesc treaptă cu treaptă,
trupul.
Eu nu mai pot fi răbdarea,
la fereastra dimineților pe care nu le mai privești
Iarna intră încet prin toate cutele
ultimei rochii, netezite în gând.
În somn te recunosc, e o mirare
că mai vin vești,
sunt tot mai tristă,
literele s-au rătăcit au pierdut rostul
când eram o catedrală sau rugăciune,
poate niște vorbe cu privirea amputată.
Vine o vreme când ne împiedicăm
în resturi de cuvinte inutile,
altă dată bucurii de întinerit clipa,
era o liniște ce creștea sub pragul
care aștepta să-l recunoști, rost ,
erau minutele, secundele înghesuite
în privirea atârnată la tocul ușii…
Afară copiii îmbătrânesc devreme.
3.
Femeia din vis
Mă recunoști după parfum,
știi eu sunt femeia din vis,
nu-mi știi precis conturul,
nici hainele nu mai sunt aceleași,
nici vorbele nu le-ai reținut,
povestea s-a risipit la ziuă
deși vom fi vorbit câteva secole,
sau niște nopți care au șters miracolul,
poate ți-am fost promisă,
poate nu te-am vrut, sau ai fugit tu primul…
Acum mireasma te recunoaște
și toate sunt cum trebuia să ne fim,
minune și mirare.
Anotimpuri condensate, zile
puse în albumul familiei, decolorat,
uitat în trecerea spre alte povești.
Femeia din mime trece strada,
cu același parfum îmbujorează gândul multora
mirați că exist,
tu te mai gândești de ce, nu tu…
ai fi putut opri timpul…
4.
Gânduri nerostite
Tăceri albe, compacte, puse la uscat,
niște straie cu care îmbrăcam neiubirea,
îndelung albite de așteptare,
caută printre cuvinte măcar o silabă
salvatoare, cu care să poți trece strada,
să-mi fie toiag,
să-ți fie început de sfârșit.
Liniștea la început de rând,
povestea optimistă, cuvântul care ne minte,
cu litere colorate, fierbinți,
ne aduce insomnia mai aproape,
somnul, o morfină distribuită cu picături
reci, ca ploaia, care sigur va veni,
să ne spele de trecut.
E ceață densă în toamna gândurilor
nerostite…
Da, știu, tu le cunoști din altă viață.
5.
Încet se închide ușa
Bate tristețea la geam,
de la prima oră singurătatea
stăpânește covorul pe care-l calcă
neputințe, amintiri prăfuite,
așteptările ridate,
care încep să miroasă a fag uscat,
lustruit cu depărtări,
peste ochelarii cailor lenți, cu pasul
de dus…
Vești de la prieteni, când se pregătesc
să curețe calea, mai au un popas,
o dorință, o taină, dorul arzând
la butoniera inimii, pregătit
pentru ultima lansare a verii.
Erau atâtea în sertare,
că nu mai puteau respira cuvintele
din ultima privire, rece cât liniștea
dintre noi, doi în unu și nimicul
care ne închide ușa…
filozofii închid cartea și așteptă
locul de întors clipa.
Vali NIȚU
Floare de iris
1.
o vrere dintr-o seară
am descheiat nasturele unui poem
şi te-am regăsit în vers
în fiecare metaforă
sens
am deschis cartea vieţii
şi te-am găsit între copertele ei
dinspre azi spre mereu
femeie
mi-am privit harta palmelor
şi am revăzut ce mi-a mai rămas
din secundele celeste
de ceas
curge clepsidra
la ora stabilită unde doar tu eşti
femeia ultimă.
2.
ochiul ce mă trăieşte
la concertul viselor
mă zoreşte revederea din răstimp
în timp
Dumnezeu ştie ce-i scris
eu sunt acolo
tu eşti aici
unicul destinatar al răsăritului ce curge
într-un răspuns
pentru fiecare întrebare
se-nchid îmbrăţişările cu un nod de seri
ca-ntr-o logodnă
dintre albastru şi călcâiul de lumină
elegie prin scurtul popas
dintr-un univers ce se-nchide
la secunda rescrisă
pe un arc de cerc.
3.
ochiul dintr-o poveste
în ritmul unui vals
melodia se aude-n tăcere
doar privirea de la o fereastră
şi caligrafia ochilor cu nuanţe de verde
joacă dorinţele într-o singură soartă
lucire nebună spre sensul atent
la întrebări şi răspunsuri
paşi în cuvinte
umeri goi de nopţi albe
precum o floare de nufăr
rost şi secunde celeste
ecou
viaţa este dans.
Alexandru SANDU
Alte taine
1.
Muza
cuvântul mi-a înghețat pe buze
s-a risipit ca roua-n iarbă
sunt trist, sunt părăsit de muze
nu știu să-ți spun cât mi-ești de dragă
îmi este chipul răvășit
de-ncinsul vis al dimineții
te-aveam în brațe, te-ai topit,
ca într-un foc, cristalul gheții
2.
Nichita
ah, mă enervezi atâta,
pomenești numai de el
cine e acest Nichita
pe care mi-l dai model?
o să-mi iau soarta în mâini
și-am să plec în lumea largă
să prind nenăscuții câini
să-nțelegi cât mi-ești de dragă…
Andreea Ghica
Băi…
De fiecare dată
când trec pe lângă o căsuţă dărăpănată,
stau şi mă întreb
câţi oameni s-au iubit
şi au suferit acolo,
câţi au plâns de fericire sau de tristeţe,
câţi au primit cadouri de ziua lor
şi câţi s-au simţit cei mai fericiţi de pe pământul asta.
și apoi realizez că,
odată cu fiecare zid crăpat
şi geam spart,
au dispărut puţin câte puţin
și ei…
Facebook
WhatsApp
TikTok
