DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

 

 

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA 

Jipoeme

1.

 

sînt trist și iresponsabil

așa am reușit să nu mor

pe sînii tăi cu cerneală parșivă

mi-am scris declarația de dependență

am ars toate scrisorile de iubire

pe cîteva le-am ascuns

și în cele din urmă am cerut un răgaz

pentru un ultim răgaz

chiar dacă nu ai să mori

ceea ce nici mie străin nu-mi e

voi fecunda cu amintiri tot ce ai îndrăznit să uiți

o să fiu mai puțin decît apa

și mai mult decît timpul

(atîtul)

 

2.

 

și într-o zi
mama a cumpărat o păpușă
aveam șase ani
a doua zi păpușa avea
un picior mai puțin
apoi o mâna
în cele din urmă
după cinzeci de ani
dintr-o o pungă de plastic
păpușa aceea mi-a făcut cu ochiul
din singurul ochi rămas
(amintire aproape recentă)

 

3.

 

visam
ții minte
să strîngem toată zăpada din lume
s-o facem deal
și goi în zăpadă
să ne fim în predeal
unde predealul să fie sinaia
sau breaza ori și mai bine acasă-n ploiești
fără rime
fără cearceafuri lumești
(cealaltă amintire)

 

4.

 

aveai sînul amar
doar în palma mea
dreaptă
cu stînga
n-aveai habar
ordonai mîinile
gin tonic pe dreapta
pe stînga încă nimic
schimbăm comanda
e frig
îți trimit mutarea în plic
(nu ne e cald azi)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

 

Himera de alături

 

1.

 

Patru ani cu viteza

Luminii

șaptezeci și unu la fel

relativitate

sunt de o seamă cu nepoțelul meu

sunt tânăr deci patru echivalent cu

șapte zeci și unu

numere pe șirul infinit al numerelor

al nesfârșirii al nesfârșirii

Mă cutremură nesfârșirea

anilor care nu ne aparține..

 

Nu ne aparține….

 

2.

 

Prea multe amintiri

prea multă viață

oare se satură cineva

de viață

oare cineva este sătul

de amintiri de viață trăită

de hieroglifele cerului propriu

de siajul gândului pe cerul

sufletului sufletului pieritor…

 

3.

 

variantă

 

Sunt Kafka nu Cărtărescu

în colonia mea penitenciară

din Titu aştept pe coridoarele judecătoriei

vorbind cu aprodul fără speranţa

de a fi primit de judecător

pentru a-mi demonstra inocenţa…

paznicul mă asigură că

poemul meu îmi va fi tatuat pe

pergamentul cadavrului meu…

ca o recompensă…

 

4.

 

Inocenţa nu mai există

suspiciunea este generală

poezie nu mai există

nici măcar proza

de calitate

doar cancanul de prost gust

doar vulgaritatea şi sexul

Marin Preda este depăşit şi colaborator

Eminescu este desuet

siropos

Nichita Stănescu un nimeni…

inocenţa nu mai există

totul este

murdar nu i

maculat…

 

5.

 

O răsuflare

 

Un abur pe cerul senin

O răsuflare niște nori cirus

O răsuflare un gând dintr-o dată fără premeditare

O răsuflare surprinderea clipei o răsuflare a adevărului spus dintr-o dată

Fără nici un moment de relaș…

O răsuflare și – atât…

 

 

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

1.

 

Ajun de Eminescu…

 

În bezna nopții am simțit pe ochiul cel interior,

o boare caldă si-un fior îmbietor ce-mi apăsa o clapă,

o notă „do” pe-a mea închisă pleoapă,

a fost, cu rost, un ciocănit la poarta mea,

cerneală neagră, ce mă-ntreba, de voi ori ba,

să sar mai sus din viața mea pe portativul sferelor,

apoi, pe stern s-a aşezat acordeon din infinit,

care, vibrând m-a ridicat în slăvi, clăbuc de om, într-un abis nebănuit,

aici m-am rătăcit de vis şi am pătruns în Paradis,

cristale albe şi lumini purtau pe umeri heruvimi,

un clavecin m-a întrebat ce note vreau să întâlnesc în spațiul nou,

mirându-mă şi admirând spațiul celest,

am murmurat: aş vrea să-l văd şi să absorb din sfântul meu!

și cine e acel?

e cel ce m-a-nvățat să simt, şi să iubesc,

şi să trăiesc în țara limbii lui si-a mea…

nu pentru azi ori pentru el ori ea,

ci pentru ieri şi pentru toți şi pentru mâine în infinit,

în țara mea,

și graiul lui e pământesc?

el a vorbit în raze de lumină, în flori albastre,

în tresăriri de ape şi revărsări de lună,

şi mulți îl preaslăvesc,

dar, pe pământul lui e astăzi, cum a fost mereu, o mare în furtună,

si ce ai vrea să-i spui?

că îl iubesc!

și să-i mai spun că încă pentru mulți,

tot ce e românesc, e „eminesc”…

Luceafărul a tresărit în visul meu şi,

ascultând un clavecin,

m-am coborât din infinit şi-am adormit…

 

2.

 

De Florii,

 

L-m întâlnit

în visul care s-a-mplinit la Răsărit,

pe cerul înroşit de raze

purta crenguța de finic,

albastrul îl lăsa să-i cadă din gând,

din frunte, din priviri,

şi verde crud

stropea pe ramuri,

şi alb stropea, mult alb,

să dau, să am,

argint şi lacrimi împletea în filigran,

peste mesteacănul iubirii

cu două palme adunate,

din curtea mea,

eternitate nedospită,

Lumină necreată,

patimi, azimă si flori înmiresmate…

cerul şi izvorul,

ploaia mea…

 

 

Erica  OPREA 

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Învățătură

Lumina a dobândit
o anumită nuanță
de târziu irepetabil
și bulevardul larg
pare s-adune în el

o caldă nostalgie
de univers încremenit.
Se întorc copiii, neștiutori,
cu câte o desagă în spate,
la cuibul ce-l vor părăsi
curând, căci a venit vremea
zborului spre începuturi

mai calde. Din ce în ce
mai calde sunt culorile
uitărilor lor, cu pași
foșnitori și confuzi,
e lumea cea mare din ce-n ce
mai strâmtă: ei știu de unde
au plecat dar nu știu
unde vor să ajungă.

 

2.

Înfrigurare

Ai grijă.
Acoperă-te
cu ce ai în tine.

Vezi
să nu-ți fie frig
și poate
prea liniște.
Ai adunat
atâtea,
unde o să le pui
când îți vor rămâne
mari, mici,
prea împachetate?
Cutia aceea
e goală, știu.
Nu are loc
nimic acolo.

Ar însemna să-i rupi
frumosul ambalaj.

 

 

 

Costel  STANCU  

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

cînd ne-am întîlnit pe felinar

s-a așezat un fluture galben

nu mă sperie întunericul te-am mințit

tu m-ai privit în ochi – doi pești ce nu

dormiseră niciodată în viața lor

de teamă să nu vorbească în somn –

eram evadatul ce se întorcea pe furiș

în captivitate gata să trăiască

în cușca din coji de măr simțind zi de zi

pe limbă gustul de madlenă al morții

uneori omul devine ceea ce urăște,

mi-ai spus și te-ai îndepărtat

cu un fluture galben pe creștet.

 

2.

 

* * *

ei doi sub luna leşinată mic burgheză ce

nu şi-a mirosit la timp sărurile o aripă

un solz de peşte să cînte cu el vîntul o creangă

subţire oftatul lung al nopţii fără sfîrşit ea ambetată de

amor el trist despărţindu-se inegal unul

de altul moartea lebădă din care a fost alungat prea

devreme cîntecul linişte ea se strecoară prin

dansul nupţial al pietrelor cu obrazul întreg fuge

se ascunde în mărăcini timpul trece el plînge bea

vinul face floare de nu mă uita spre dimineaţă

iubirea lor e păzită de un iepure alb

 

3.

 

* * *

…şi dacă ai alerga pe un cîmp alb, cine te-ar opri?

Vîntul, ploia, haita de lupi, cornul de taur

pe colţul căruia se odihnește un tăune? Azi-noapte,

ai rostogolit un zar pînă s-a făcut ou.

Doar cu gîndul te-am urmărit. Aleargă, aleargă! Nu te

întoarce aici, chiar dacă ţi-am construit,

în poemele mele, un Taj Mahal din hîrtie.

Sufletul meu e un pod

pe care se adună, seară de seară,

sinucigaşii nehotărîţi.

 

4.

 

* * *

Eşti nedumerit. Nici o trompetă

nu îţi vesteşte întoarcerea de la vînătoare.

Ieri, cu o singură privire, făceai să îngheţe

apa în ciuturi, mînjii în iepe.

Regele de pe tabla de şah era supusul tău.

De ce, azi, nu îngenunchează mulţimea dinaintea ta?

Cum de are curaj grădinarul să miroase

floarea ta preferată? Cine i-a dat

voie clovnului să se oprească din tumbele sale?

Ce caută acel necunoscut în balconul reginei?

Dumnezeu, tu şi poporul. Nimic altceva.

Porunceşti să fie decapitaţi cu toţii,

dar călăul te priveşte indiferent.

Ce nu înţelegi? Ai fost rege pentru o zi.

Acum, ia în braţe o firimitură de pîine

şi aşază-te, răbdător, în şirul furnicilor.

 

 

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

A trăi in moarte

 

Pun stiloul pe hârtie

Și pe mine în cerneală.

Cu fiecare vers scris

Mă consum,

Mă transpun în imaginea propriei vieți,

Căci trebuie să mor eu, câte puțin,

Pentru ca viața să-mi poată trăi.

În fața mea obosită

Și sub degetele mele ce dansează pe hârtie

Se înfăptuiește o dezordine ordonată,

O viață cu versuri nepotrivite

Puse pe un ritm potrivit.

Se înfăptuiește o realitate pe care am cunoscut-o cu adevărat

Abia după ce am lăsat-o să se nască pe hârtie,

O realitate fără inhibiții și limite,

Fara sentimente pe care știu doar să le gândesc,

Fără gânduri pe care știu doar să le simt.

Pun stiloul pe hârtie

De fiecare dată când am nevoie să trăiesc

Și îl ridic atunci când mi-a ajuns viața

Și se apropie de limită.

Fac un pas înapoi,

Sau cinci, sau șase…

Sau oricâți ar fi necesari

Pentru a mă desprinde din cuvinte

Și a putea vedea cum îmi arată de fapt realitatea

Scrisă de mine, cu mine.

Fac pași înapoi,

Iar atunci când văd toată realitatea și sunt mulțumită

Mă transpun în ea definitiv

Ca să pot trăi în propria-mi moarte.

 

2.

 

Înainte de furtună 

 

Niciodată nu e liniște înainte de furtună,

E doar un pseudocalm convențional

Ce agită și mai tare lumea,

Ce întețește furtuna de dinainte să înceapă.

De fapt, înainte de furtună sunt inimi grele care tipă,

Atingeri cosmice prea aspre, care șoptesc,

Și silabe ascuțite ce au ajuns să mângâie

Cerul rupt în două,

Mințile prea fine și inocente.

Înainte de furtună

Îți amintești de ce s-au strâns atâtea fulgere violente,

Atâtea tunete și picături de ploaie,

Picături de lume,

Îți amintești că trebuie să iasă

Oricât de puternic sau zgomotos și-ar dori

Și îți amintești că trebuie să înduri

Cum din nou te vor surprinde în cel mai nepotrivit moment al vieții tale,

Când abia ai terminat de astupat tot griul

Rămas în urma ultimei furtuni care a uitat

Să îl ia cu ea,

Toată combinația de calm pur

Și haos tot pur, dar etichetat drept diabolic.

Așadar,

Niciodată nu e liniște înainte de furtună,

Abia după ea începe

Liniștea de dinaintea următoarei.

 

 

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

 

Golul din noi

 

Fetițele jucau șotron,

un fel de loterie antrenată

din alte vieți și asta le dădea siguranță,

în fața băieților care dădeau

cu lișia-n cartoane sau purtau cercul

prin colbul drumului, ca să le

atragă lor, măcar o privire.

Acum se joacă tastele telefonului,

tabletei, imagini peste dorințe nesigure,

timp răsturnat, fără pași, fără detentă,

o iluzie, un fals început.

Trec pe acolo bucurii uscate,

tăcerea cu căștile pe urechi,

conversații mascate, trăirile altora

cosmetizare, flori de plastic,

la tv. programul cu proștii satului,

profesori de logică și veselii fără vină…

cărțile decolorate, noul combustibil

mai ieftin ca frica cu care ne îmbracă zilele,

ne umplem timpul cu gândurile altora,

când puteam fi bucurie zilei de mâine…

suntem la capătul unui tunel

ce nu a fost străpuns, uneltele au putrezit

și peste tot e liniște virgină.

 

2.

 

copiii îmbătrânesc

 

Scările mele transpiră,

cuiele ruginesc treaptă cu treaptă,

trupul.

Eu nu mai pot fi răbdarea,

la fereastra dimineților pe  care nu le mai privești

Iarna intră încet prin toate cutele

ultimei rochii, netezite în gând.

În somn te recunosc, e o mirare

că mai vin vești,

sunt tot mai tristă,

literele s-au rătăcit au pierdut rostul

când eram o catedrală sau rugăciune,

poate niște vorbe cu privirea amputată.

Vine o vreme când ne împiedicăm

în resturi de cuvinte inutile,

altă dată bucurii de întinerit clipa,

era o liniște ce creștea sub pragul

care aștepta să-l recunoști, rost ,

erau  minutele, secundele înghesuite

în privirea atârnată la tocul ușii…

Afară copiii îmbătrânesc devreme.

 

3.

 

Femeia din vis

 

Mă recunoști după parfum,

știi eu sunt femeia din vis,

nu-mi știi precis conturul,

nici hainele nu mai sunt aceleași,

nici vorbele nu le-ai reținut,

povestea s-a risipit la ziuă

deși vom fi vorbit câteva secole,

sau niște nopți care au șters miracolul,

poate ți-am fost promisă,

poate nu te-am vrut, sau ai fugit tu primul…

Acum  mireasma te recunoaște

și toate sunt cum trebuia să ne fim,

minune și mirare.

Anotimpuri condensate, zile

puse în albumul familiei, decolorat,

uitat în trecerea spre alte povești.

Femeia din mime trece strada,

cu același parfum îmbujorează gândul multora

mirați că exist,

tu te mai gândești de ce, nu tu…

ai fi putut opri timpul…

 

4.

 

Gânduri nerostite

 

Tăceri albe, compacte, puse la uscat,

niște straie cu care îmbrăcam neiubirea,

îndelung albite de așteptare,

caută printre cuvinte măcar o silabă

salvatoare, cu care să poți trece strada,

să-mi fie toiag,

să-ți fie început de sfârșit.

Liniștea la început de rând,

povestea  optimistă, cuvântul care ne minte,

cu litere colorate, fierbinți,

ne aduce insomnia mai aproape,

somnul, o morfină distribuită cu picături

reci, ca ploaia, care sigur va veni,

să ne spele de trecut.

E ceață densă în toamna gândurilor

nerostite…

Da, știu, tu le cunoști din altă viață.

 

5.

 

Încet se închide ușa

 

Bate tristețea la geam,

de la prima oră singurătatea

stăpânește covorul pe care-l calcă

neputințe, amintiri prăfuite,

așteptările ridate,

care încep să miroasă a fag uscat,

lustruit cu depărtări,

peste ochelarii cailor lenți, cu pasul

de dus…

Vești de la prieteni, când se pregătesc

să curețe calea, mai au un popas,

o dorință, o taină, dorul arzând

la butoniera inimii, pregătit

pentru ultima lansare a verii.

Erau atâtea în sertare,

că nu mai puteau respira cuvintele

din ultima privire, rece cât liniștea

dintre noi, doi în unu și nimicul

care ne închide ușa…

filozofii închid cartea și așteptă

locul de întors clipa.

 

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

 

1.

 

o vrere dintr-o seară

 

am descheiat nasturele unui poem

şi te-am regăsit în vers

în fiecare metaforă

sens

am deschis cartea vieţii

şi te-am găsit între copertele ei

dinspre azi spre mereu

femeie

mi-am privit harta palmelor

şi am revăzut ce mi-a mai rămas

din secundele celeste

de ceas

curge clepsidra

la ora stabilită unde doar tu eşti

femeia ultimă.

 

2.

 

ochiul ce mă trăieşte

 

la concertul viselor

mă zoreşte revederea din răstimp

în timp

Dumnezeu ştie ce-i scris

eu sunt acolo

tu eşti aici

unicul destinatar al răsăritului ce curge

într-un răspuns

pentru fiecare întrebare

se-nchid îmbrăţişările cu un nod de seri

ca-ntr-o logodnă

dintre albastru şi călcâiul de lumină

elegie prin scurtul popas

dintr-un univers ce se-nchide

la secunda rescrisă

pe un arc de cerc.

 

3.

 

ochiul dintr-o poveste

 

în ritmul unui vals

melodia se aude-n tăcere

doar privirea de la o fereastră
şi caligrafia ochilor cu nuanţe de verde

joacă dorinţele într-o singură soartă
lucire nebună spre sensul atent
la întrebări şi răspunsuri

paşi în cuvinte
umeri goi de nopţi albe
precum o floare de nufăr

rost şi secunde celeste
ecou
viaţa este dans.

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

 

Muza

 

cuvântul mi-a înghețat pe buze
s-a risipit ca roua-n iarbă
sunt trist, sunt părăsit de muze
nu știu să-ți spun cât mi-ești de dragă
îmi este chipul răvășit
de-ncinsul vis al dimineții
te-aveam în brațe, te-ai topit,
ca într-un foc, cristalul gheții

 

2.

 

Nichita

 

ah, mă enervezi atâta,
pomenești numai de el
cine e acest Nichita
pe care mi-l dai model?

 

o să-mi iau soarta în mâini
și-am să plec în lumea largă
să prind nenăscuții câini
să-nțelegi cât mi-ești de dragă…

 

 

Andreea Ghica

 

Băi…

 

De fiecare dată

când trec pe lângă o căsuţă dărăpănată,

stau şi mă întreb

câţi oameni s-au iubit

şi au suferit acolo,

câţi au plâns de fericire sau de tristeţe,

câţi au primit cadouri de ziua lor

şi câţi s-au simţit cei mai fericiţi de pe pământul asta.

și apoi realizez că,

odată cu fiecare zid crăpat

şi geam spart,

au dispărut puţin câte puţin

și ei…

 

 

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro