1.
prin lumina greu-aurie a toamnei
prin lumina greu-aurie a toamnei
trec umbre vechi de împrumut
stranii odăi cu nasturii deschiși la redingotă
dulapuri sfioase din lemn arămiu
cu arome de mentă portocal ori lavandă
bijutieri de-acum vreo 2 veacuri
ce și-au ascuns surâsul tainic
prin vreo piatră mult prea prețioasă
dar niciodată purtată de vreun inel
cu străluciri mărețe și suflet de-mpărat
cinematografe de provincie cu toate luminile stinse
bucle plictisite și prăfuite de domnișoară bătrână
lucrătoare la oficiul poștal
ștampilând de zor plicuri par-avion
călătoare împreună cu sufletul ei spre cât mai departe
trec toate prin lumina aurie a toamnei
rămân în urma aceste rânduri sfioase:
”ce s-a-ntâmplat cu toamna cea nebună
ce-aleargă singură prin depărtate gări?
ce naufragiu aprig
ce mătrăgună de vis a închis-o adânc în suflet
și stă acolo ascunsă și postumă?
…………………………………………………………….
pe mica alee din spatele bisericii
mărginită de un câmp sălbatic și rece
trec îngeri zilieri cu aripi de rugină
se aurește ziua se tulbură privirea
oftează greu bătrânele marfare
ce alunecă stinghere prin gările târzii
toamna se revarsă atunci din șipuri colorate
parfumuri grele nori tandri
și-un soare mic și blând”
2.
Bărbat cu soare pe umărul stâng
(din volumul ”Cartea singurătății”, București, 2017)
el trecea cu soarele pe umărul stâng
animale heraldice ploi opaline copaci fosforescenţi
se răsuceau în tot mai ample spirale
pe glezna lui alene şerpuia o lumină
într-o coajă de nucă stă dimineaţa ascunsă
într-un galben de măr
într-un câmp cu lună şi greieri obraznici
aceeaşi secure îşi poartă
rugina fierului deasupra capetelor noastre
au fost nopţi fără de teamă
seri aşezate pe tăvi de argint
dimineţi ascunse în acvarii colorate
se auzea tic-tac-ul din miezul viu al cuvintelor
spre capătul pământului un orb cânta la vioară
femei prelungi domesticeau câteva incertitudini
şi câteva vise obscure
nu mai era mult până la intrarea în anotimpul cenuşii
dar eu mă odihneam deja în palma lui
cuminte şi îndeajuns de tăcută
călătoream împreună printre stele şi nori
aprindeam focuri la marginea pădurilor
uneori trăgeam cerul peste noi
şi adormeam în câte o fotografie alb-negru
ca într-un acasă pe care ştiam
că îl avem peste tot
3.
delicata atingere a luminii
o atingere delicată
lumina de crepuscul a momentului când
corabia noastră s-a scufundat
în apele negre ale uitării
apoi
precum un copac
care salvează cu frunzele lui arămii toamna
am surâs am plecat mai departe
în căutarea sinelui rătăcitor
și am ajuns pe malul unei ape adânc primitoare
era ceață toamnă și frig
se spune că noaptea devine mai întunecată
în apropierea zorilor
se spune că în primele momente ale prăbușirii în gol
căderea e un zbor planat
se spune că drumurile se deschid cu adevărat
doar în fața zidurilor pe care le-ai ridicat
cu bună știință ani omenești la rând
în liniștea casei tale și a trupului tău
atunci când cuvintele s-au terminat
când vocile celor din jurul tău nu se mai aud
când prin perdeaua subțire a zilelor și nopților
nu se mai văd urme de oameni
abia atunci începe cu adevărat poezia
cea adevărată cea singură și îndelung iubitoare
poezia în care te vei găsi întreg și liber
un om minuscul într-un univers uriaș
care asemenea ție se pierde și se regăsește
mereu
Photo: Jehan Calvus