DUMINICA DE POEZIE – Ioan VIȘTEA

 

1.

CARAEMINESGIALE ŞI MARXISM-SERVILISMUL TÎRZIU

Nu ştiu de ce,
cînd mă gîndesc
la ţărişoara mea,
la Româniiiiiiiia,
se întîmplă cîteva
lucruri ciudate.

bunăoară,
chelilor li se face părul măciucă
sub tichia de mărgăritar;
sinucigaşul îşi duce
pistolul la tîmplă
cum ar duce paharul cu votcă la gură
optzecişti-uteciştii;
dorului i se face de ducă
pe trepte în jos;
extremei drepte de Duce;
în faţa măcelăriei
se ascute lupta de clasă
la un polizor ambulant.

Ei, bine,
de cîte ori mă gîndesc
la ţărişoara mea,
la Româniiiiiiiia,
Manole o căsăpeşte pe Ana
– idem Tristan pe Isolda –
în scara blocului,
la ore de maximă audienţă;
unul cîte unul,
combatanţilor le fuge
Afganistanul de sub picioare
cu solda
postumă.

ţară în băşcălie;
ţară hamletiană
în glumă,

unde
se umplu plămînii cu silicoză
şi gaze lacrimogene degeaba;
unde
manifestaţiile anti
se încarcă cu făraşul,
cu roaba
în dube…

ţara mea cu schizofreni fericiţi,
cu puroaie,
cu incurabile bube
la cap,

ah,
unde nu credeam să învăţ
a trăi vreodată
sloganul:
proletari,
cu toate puterile,
în dansul pinguinului,
servilumiluniţi-vă!

DOI  PE  UN  ADN

nu ştiam nimic, dar nimic,
despre ce înseamnă o viaţă trăită la indigo.

aşa că atunci cînd omul
a deschis uşor coşul pieptului
să mi se bage în suflet,
cînd a dat să-mi intre
ca un ac de seringă sub piele,
am zis „fie!”, unde respiră unu’
e loc, e aer destul şi pentru al doilea,
chit că de-acum eram doi pe un ADN.

ce era să fac?
am împărţit cu el
acelaşi pat, aceleaşi şosete;
aceeaşi ceaşcă cu cafea,
acelaşi fum de ţigară,
fonemele aceleiaşi ţări
şi pînă la urmă,
aceeaşi umbră.

spuneţi şi voi,
ce era să fac?
doi pe un ADN cum eram,
am suferit împreună
de aceleaşi boli, de aceleaşi fantasme;
am sîngerat din aceleaşi răni;
aceleaşi spaime,
aceleaşi îndoieli le-am avut;
ne-am bărbierit împreună
la o săptămînă o dată;
am iubit aceleaşi femei;
umăr la umăr,
am purtat aceleaşi războaie,
am încheiat aceleaşi păci provizorii;
cu-aceiaşi ochi
am privit, bună, rea, realitatea în faţă,
uneori, din profil,
curioşi amîndoi să vedem
cu ce fel de aţă este cusută;
am scris, dacă nu mă înşel,
aceleaşi poeme, pamflete…
şi-n tot acest timp,
nu i-am spus nici dă-te mai încolo!

nu ştiam nimic, dar nimic,
despre o viaţă trasă la indigo.

azi,
mă împac tot mai greu
cu omul care am vrut să fiu,
cîndva,

omul cu care
împart adeneul.

DESPRE PEISAJ  ŞI DESPRE INTRODUCEREA EPOCII ÎN PEISAJ.

mai înainte de a o lua la sănătoasa,
peisajul se lăsa cu uşurinţă descris
printre treceri la nivel, stîlpi de treioptzeci şi coline.
el însuşi scria manuscrise
lipite în grabă pe ferestrele
cursei cu navetişti somnambuli şi marfare.

în anul acela,
regele şepticului, şeptelului era gol
în palatul cu cleşti, de cleştar.
surdo-muţii făceau gălăgie
iar noi, ca hîrciogii, provizii cu aer
bun de respirat.

în anul acela
se inventase acordul global.

în anul acela,
tona de oţel
stătea în echilibru precar
pe cap de locuitor,
dar stătea!

cînd ne aşteptam mai puţin,
o masă de aer cald, mediteranean,
năvălise în inimi
la meteo.

cum spuneam,
mai înainte de a o lua la sănătoasa,
peisajul se lăsa cu uşurinţă descris.
peisajul însuşi scria manuscrise.

un mahăr al poeziei,
ne îndemna de zor
să ne iubim pe tunuri.

zis şi făcut!
era o idee mortală.

ne-am iubit ca disperaţii
pe ţeava tunului,
pe afeturi de tun,
pe ghiulele.

focoşi,
ne-am iubit
pe focoase.

ce altceva mai bun
aveam de făcut,
tovarăşi?

puţin a lipsit
ca, tot el,
să comande şi „foc!”.