CULTURA URBANĂ –Pompiliu ALEXANDRU-Măsura dezumanizării

Mă gândesc de multe ori că expresia Isus răstignit a doua oară nu este deloc o metaforă. Efectiv se poate întâmpla acest lucru fără niciun fel de problemă, dacă divinitatea ar consimți să mai repete iar experiența de acum două mii de ani, pentru a ne izbăvi din nou de păcatele acumulate în acest răstimp. Într-o deplină orbire și cu o putere de convingere și autoconvingere, bestia umană poate să iasă la suprafață într-o clipită. Iar aceste bestii stau cocoțate cât mai sus pe scara socială – sunt cei care au pretenția că dețin tainele moralității, că ar fi modelele absolute, atât profesional, cât și intelectual. Vorbesc din vârful buzelor, se uită în fiecare dimineață la ei în oglindă și își aleg cu dibăcie masca respectivei zile, își ling frumos penele și își ondulează genele ca să scoată cât mai mult în evidență ochii – adică oglinda sufletului lor care este împăcat cu orice acțiune pe care o fac. Datoria profesională îi împinge pe oameni la mici abateri pe care ei le contestă vehement în birou, la cafea, dar când ajung în fața oglinzii sunt senini și se privesc în ochi și-și spun: nu am nimic ce să îmi reproșez, sunt un suflet curat.

Acesta este scenariul pe care mi-l imaginez ca fiind foarte real pentru mulți. Să vă spun o mică poveste care se petrece în România secolului XXI, mai exact în 2013 – adică într-o țară a Uniunii Europene, pe planeta Terra, poveste care ne conduce la analiza de mai sus. Este vorba despre niște pensionari care au avut nemaipomenita șansă să se nască în sânul neamului nostru de eroi și de viteji. Acești pensionari au ajuns în situația aceasta „pensionărească” înainte de vreme, căci o boală sau alta le-a curmat elanul vital. Și mă refer aici nu la acei malades imaginaires, de care națiunea este plină, mă refer la acei pensionari care efectiv s-au îmbolnăvit și au fost nevoiți să își salveze viața punând stop muncii. Unii nu au profitat prea mult de această pensie, alții au reușit să supraviețuiască și încă o mai duc o perioadă de timp. Dar Statul a început o epurare a acestora, căci deh, suntem neam puternic, de spartani, și trebuie să aruncăm în prăpastie invalizii care sug din banii poporului. Și astfel s-a constituit o comisie de medici, la București, unde îi cheamă în service pe acești pensionari, pentru a le mai lua pulsul încă o dată, căci unii au trișat doar și acum trebuie să-i luăm pe toți la analize. Așa cum în service mai cheamă câte o firmă de mașini înapoi câteva sute de mii de exemplare, pentru nu știu ce posibil risc de rupere de frâne sau mai știu eu ce, tot astfel se cheamă în service toți pensionarii care „s-au dat bolnavi”, pentru verificări. Există așadar un principiu al lui Hipocrate, mai puțin cunoscut, și obscur; se numește prezumția de boală vinovată. Am vorbit cu un astfel de om. Lucrurile se petrec în felul acesta:

Omul respectiv a ieșit la pensie acum câțiva ani pentru că avea hepatita C. De zece ani ține un regim sever, dublat de tratamente periodice. Pensia, de 500 ron, îi ajunge să acopere o parte din medicamente, nicidecum nu este vorba de tratament complet sau de mâncare, sau de întreținere, îmbrăcare… Fiind în spital, pentru reanalizare, i se spune că valorile hepatice sunt bune – adică mai bune decât în ziua îmbolnăvirii. Este felicitat pentru că s-a ținut de tratament, că ficatul merge mai bine, căci de vindecat nu este vorba. Dar există și o veste proastă pentru omul nostru. Nu mai primiți pensie, căci aveți valorile peste media celor care se îmbolnăvesc, iar viața nu vă mai este pusă în pericol. Omul se face alb la față și nu îi vine să creadă. Dacă pune întrebarea logică: „Bine, dar ideea este deci ca eu să o duc veșnic rău și să fiu continuu pe picior de moarte pentru a putea să beneficiez de cei 500 de lei?” atunci i se răspunde cu un ridicat din umeri și o cu o fâlfâială de gene prelucrate în oglindă. „Vă înțeleg, dar asta este legea!” aruncând astfel pisica mai sus, tot mai sus ca să pută cât mai tare. După acest șoc, omul privește în jur și vede dimensiunea iadului. Un spital în care pensionari ca el sunt băgați ca oile, puși în săli pe bandă rulantă să se dezbrace, să îmbrace apoi pijamale, cu urlete pentru orice mocăială care poate să înțepenească sistemul, unde nu li se răspunde decât nervos în legătură cu orice, fără nicio explicație nici medicală, nici umană. Dacă vrei să ajungi la toaletă nu îndrăzni să deranjezi vreun cadru medical pentru un așa mizilic, întreabă mai bine confrații. Privirile negre vin din toate părțile; oricine e îmbrăcat în alb este un spion posibil care vrea să te tragă de limbă să spui cum ai fraudat sistemu; iar dacă ai aerul de sănătos ești un infractor etc. Un domn cu diabet și cancer de colon – are multiple operații și anus contra naturii – devine brusc apt pentru muncă, doar pentru că își poate purta singur punga și stă la verticală. În acest iad, un alt individ, care vede cu groază ce se petrece în jurul său, disperat, spune vecinilor de celulă: „Eu nu am pe nimeni, nici nevastă, nici copii, nici rude. Am cancer la ficat și o pensie de 300 lei. Dacă mi-o iau pe asta, mai bine mor.” Și de groaza acestui scenariu, omul fuge din spital la magazinul cel mai apropiat să cumpere cea mai împuțită votcă, special pentru a-și face rău. „Ce faci, omule?” întreabă un alt pacient. „Dacă îmi ies analizele bune? Mai bine îmi risc viața și îmi dau peste cap ficatul, căci dacă îmi taie pensia, oricum mor, dar mai lent.”

Ați spune că cele descrise aici nu sunt decât simple pastișe kafkiene. Nu, uneori viața chiar o ia înaintea imaginarului. Dar să revin la problema pusă la început. Mă întreb acum, privind la un oarecare cadru medical din acel infern, unul care a depus jurământul lui Hipocrate: oare cum este posibil ca umanitatea să se stingă într-atât încât să nu vadă culmea absolută a ridicolului și a absurdului? Oare chiar acel medic este complet orb și nu vede cum are cagulă de călău și în 24 de ore poate să decidă brusc asupra vieții atâtor alți semeni? Cuptoarele lui Hitler sunt încă aprinse, doar că s-au upgradat și acum poartă un alt design!

 

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar, artist fotograf, observator lucid al iadului din noi și din ceilalți și, peste toate, absolvent de CARABELLA…

 

Citește și

În ROMANUL FOILETON, episodul al șaptelea, profesorul Radu Cristea e deja la Washington, aflați așadar ce se mai întâmplă în A DOUA FAȚĂ…

 

CULTURA ONLINE, scrisă de Daniel TACHE, vă propune astăzi câteva reflecții despre poeziile lui Daniel-Silvian Petre, solistul trupei Survolaj…

 

Din New York, Dana NEACȘU continuă să ne aducă AMERICA LA NOI ACASĂ și are o conversație lirică despre muzică…

 

CULTURA ECONOMICĂ, propusă săptămânal de Bogdan CERNAT, ne vorbește despre tradiție…

 

Radu STATE, în CULTURĂ ȘI ISTORIE, ne aduce secole trecute în prezentul moale și tulbure…

 

Și Puiu JIPA, în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, vă propune câteva gânduri, îngândurate, despre ceea ce el știe cel mai bine, TEATRUL…


Din Calgary, Radu TECUCEANU vă mai povestește câte ceva despre Canada lui, de azi…

 

LONDRA LA PAS e străbătută și azi de Cristian Gabriel GROMAN, cu aceeași nostalgie târgovișteană…


Teodor Constantin BÂRSAN ar dori să afle, în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI dacă mai există șanse de vindecare…

 

Din capitală, Cătălina CRISTACHE ne propune o plimbare lirică prin Cotrocenii de mai…

 


Valeriana heidelbergcement

Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro