Pentru Ticuţǎ– pentru cǎ a fost şi Paul-Mircea –pentru cǎ n-a știut…
„Nothing human disgust me unless is unkind, violent.”
(Hannah, in The Night of the Iguana)
Când te naști ți se dau
două șanse: să fii fericit
ori să te sinucizi.
Majoritatea le ignorăm pe amândouă.
Falstaff
sau despre cum se mai îmbătrânește pe glob ( I )
Falstaff-ul din seara de miercuri era o fiinţă bătrână, decrepită şi nu prea, cu guşă, dar cu ten extrem de proaspăt, ca de 60 de ani, la cei 80 de ani ai săi neîmpliniţi, cu burtica pufoasă, dar cu absolut nimic disgraţios. Şi, mai presus de orice închipuire, a fost să fie femeie.
De ce se cheamă Falstaff? Pentru că Falstaff este ca şi cum ai spune majestate, cu graţie şi respect, dar cu lacrimi în ochi, pentru că majestate înseamnă nebunul regelui, iar el este mort de mult. De ce Falstaff? Pentru că nimeni nu a murdărit acest nume fiindu-i controversate, în general, atât calităţile umane pozitive şi cât şi cele negative la Shakespeare, astfel încât cei din lumea de afară s-au ferit să-şi aroge acest titlu de glorie, ca în Coreea de Nord, unde Kim Il Sung nu şi-a spus niciodată Falstaff. Falstaff înseamnă nebunia de a fi pur şi simplu cine eşti, fără ruşine şi fără inhibare, cu respect faţă de propria fiinţă şi de cei din jur, Falstaff nu se dezintegrează, devenind un clasic urât de elevii din liceele de cultură mai mult sau mai puţin generală, pentru că nu studiezi un nebun nătărau care de trei ori se lasă batjocorit de nevestele din Windsor pentru simpul motiv că-şi respectă netulburat principiile.
Şi ea era la fel, netulburată în clasa de actorie, ea care fusese pe Broadway şi nu putea să se pensioneze, dar nici altceva nu vroia să facă. De la Andy ştiu că ia şi lecţii de dans. Unde te crezi Falstaff, în epoca renaşterii, de ce nu vrei să te dai bătut, gata nu mai exişti, eşti prea bătrân, eşti ridicol să vrei să faci ceva ce este stabilit cu răutate meschină, doar pentru un anumit grup uman determinat după criteriul vârstei, ce dacă poţi şi mai vrei, nu şi se dă voie, gata, s-a stabilit că după o anumită vârstă nu mai eşti în stare de nimic util, nu eşti mulţumit? Ce dacă legile moderne sunt făcute cu politeţe expresă să crezi că te protejează, ţi se oferă prin mila publică câţiva ani fără de muncă înainte să mori, şi soarele apune, Falstaff, de ce dracu tu nu vrei să înţelegi, alţii vin la rând, mai tineri, mai frumoşi, iar ei te vor aruncă în râu construind un alt pod, nu te vor păsui, nu vor fi politicoşi pentru părul tau alb, ei îţi vor râde în nas, nu vezi că îţi tremură mâna, dar nu-mi tremură, oricum este zbârcită, şi pielea, uitată-te la pielea noastră tânără şi fragedă, dar nu am nici urmă de riduri, ce dacă nu arăţi, calendarul te descalifică şi apoi ai burtă şi se vede, dar burtă au toţi tinerii, unii sânt chiar obezi, sânt tineri şi, ce mai încolo şi încoace, nu ne mai stă în cale, du-te şi mori!
Falstafful meu ar fi găsit chiar mai bune răspunsuri în lupta împotriva concurenţei sociale, dar în clasă şedea tăcută pe scaunul cel mai apropiat de Andy, iar Andy şedea la mica sa catedră improvizată, aproape de un colţ unde era uşa către apartamentul său. Fără să se expună prea mult atenţiei celorlalţi, îşi aştepta rândul la scenă. Nu a interpretat un monolog.
Ca şi ceilalţi, s-a interpretat. Dar s-a dezvăluit altfel decât ei.
***
Când, cu milioane de ani în urmă, oamenii au început să nască oameni într-o peşteră din Iceland, o bucurie mare a venit pe pământ. Din nori cădea ploaie, căldura venea de la soare şi răcoare de la lună. Totul era făcut ca să încurajeze oamenii să nască oameni, iar când peştera a fost plină ochi au apărut mai multe alternative de supravieţuire.
Cea mai la îndemână i-a fost sugerată peste milenii şi de Rodin proprietarului Operei din Paris, ca subiect pentru o uşă sculptată, şi cea mai la îndemână a fost aleasa.
S-au mâncat unii pe alţii.
S-a hotărât ca doar unii, şi chiar doar unul, care, eu, eu, eu, eu, O.K., până la urmă patru tineri vânjoşi vor fi selectaţi să supravieţuiască. La auzul cuvântului “selectaţi”, oamenii peşterii au votat cu patos pre-revoluţionar propria lor renunţare, arătând curaj şi dăruire cu mult înaintea comunei din Paris.
Cum atunci conceptele nu erau în vogă şi, deci, nici conceptul de “viaţă” nu era clar, votul ar putea fi văzut ca viciat. Ei votaseră pentru selectare, dar nu pentru propria moarte; ei nu ştiau că mor prin votul renunţării–nu văzuseră pe nimeni încă murind–aşa că ceea ce votaseră era ca o vânzare de pământ, de casă, de pat sau de brânză pentru cineva din ziua de azi. S-a stabilit că în peşteră rămân doar cei patru vânjoşi, dar nu se stabilise cum să rămână singuri ei când nici strangularea, nici inaniţia, înjunghierea, deci nimic letal nu apăruse pe piaţă, pentru că piaţa nu era.
Între timp, oamenii născuţi de curând, se jucau în nisipul din peşteră şi au găsit o gaură, o spărtură spre subteran. Astfel, tot prin vot s-a stabilit că cei patru vor rămâne în peşteră, ca fiind cei mai semnificativi, iar restul vor părăsi peştera pe firul spărturii găsite.
Şi mare mulţime de oameni a pornit organizat în jos unul după altul cu paşi mărunţi ca şi cum ai coborî o scară în întuneric pentru că producerea focului prin metode artificiale nu se inventase încă. Şi s-au dus, s-au îndepărtat mergând în tăcerea unui vocabular restrâns la strictul necesar, şi fără să observe dacă pierdeau pe cineva pe drum. Geamătul nu se rostea în public decât de plăcere, şi după ce au mers astfel fără să poată aprecia cât de mult şi pentru câte zile, au zărit lumina în depărtare pătrunzând printr-o gaură opusă lor şi era când lumina de soare când de lună, şi era şi călduţ şi boare şi le era aşa de bine încât au vrut să grăbească, pasul dar s-a întâmplat că nimeni, absolut nimeni, nu mai era în grup.
***
Recent, datele descoperite în săpăturile din Australia au condus la descifrarea acelei misterioase migrări islandeze ca fiind cauzată de răcirea treptată a globului, dar ceea ce nu s-a spus presei a fost descoperirea a patru bătrâni abandonaţi la venirea gheţarilor într-o peşteră izolată ca-ntr-o cuşcă, iar o altă nedumerire este cum de au trăit până la o vârstă foarte înainte, ceva de genul 2100 de ani, fără să se reproducă.
Încă se mai fac cercetări pentru identificarea sexului celor patru senatori.
Nimeni nu se referă la ei ca “patru tineri vânjoşi.”
***
Nu ştiu dacă Falstaff poate fi reprezentat ca având un ciclu normal de viaţă, cu copilărie, cu tinereţe şi cu bătrâneţe, pentru că Falstaff este o stare mai tot timpul într-o latentă corecţie: dacă vrea să bea, dacă vrea să fumeze, dacă vrea prea mult sex, şi cu cine nu trebuie, dacă n-are chef de nimic, decât de el, însă se lasă abandonat plăcerilor verbale. Mă tem că a numi pe cineva anume Falstaff este aproape o blasfemie, ca şi cum ai numi galben soarele pentru că soarele este galben. Dar în femeia aceea era ceva de cumplită blasfemie, nu ştiu, simpla sa existenţă, destinul său, statutul personal aducea a glumă amară, atât de tristă încât vrei să zbieri râzând. Poate blasfemia este o glumă, în aceeaşi proporţie ca un joc de societate, ca un joc de cărti de bridge.
Pe scenă, F a ţinut tot timpul în mână o foaie de hârtie tip A4 (coală albă de dactilografiat, sau de copiat la XEROX), pe care a îndoit-o în jumătate, dându-mi fiori că ce va face va fi scurtat 1/2 din ce a dat iniţial impresia că poate face, şi unde îşi întorcea ochii la fiecare vers. Era un fel de cuplet-poezie albă, un vers recitat, un vers cântat.
De ce, Doamne iartă-mă, face chestia asta? Nu ştie că e ca o bomboană fără nici o aromă cu etichetă înscrisă cu litere gotice aurite „arome de banane,” iar astăzi a avea arome de banane e un avertisment că nu vei gasi nici un fel de arome, dar oare vârsta poate fi o etichetă? Nu eşti surprins când un procent al populaţiei la o anumită vârstă acţionează senil, dar în cifre vorbind, ce procent al populaţiei de orice vârstă acceptă şi plăteşte să se ducă pentru 3-4 ore săptămânal la ore de ACTorie? Mă uit în jurul ei, căci ea nu priveşte spre nimeni, ci se uită în hârtie şi în podea şi ştie că este fără arome perceptibile. Ca-ntr-un muzeu cu exponate care nu-mi plac, dar pe care scrie vândut la preţuri cu interminabile zerouri, încât mai ca sânt geloasă că nu pot aprecia adevărata artă unde să-l iau se strică, să-l las mi-e frică că vine altul şi-l ridică, parafrazând infantilismul exteriorizat al boierului care, pariez călărea ţintind coada şi nu coama calului.
F. ştie că nu are arome absolut de nici un fel chiar dacă are eticheta aurită şi îngălbenită de vreme, oare d-asta-l făcea în public, din plăcerea singularităţii?
“Dar un căcat făcut în public chiar dacă nu miroase tot căcat se cheamă, de ce nu foloseşti privată, F?”
“Nu este un rahat ce fac eu, în primul rind, pentru că eu nu-l consider rahat, indiferent de culoare şi aromă, îmi controlez sfincterele şi supapele, practic yoga.”
“Atunci cum se cheamă ce faci tu, artă?”
“Artist, dacă nu ştiai până acum, Dra Dana este oricine se consideră artist, iar eu, F., mă consider astfel.”
“Şi ce faceţi ca să confirmaţi că sânteti artistă?”
“Unui artist nu-i trebuie dovezi, nimeni nu-l acuză, şi nu trebuie să se apere, un artist se scoală într-o dimineaţă şi-şi spune ‘Sunt un artist!’, după cum poate să se scoale în altă dimineaţă şi să-şi spună sunt un nimic, artistul riscă nimicnicia, şi ştii tu cât este de dureros să rişti nimicnicia? Omul cu contract de muncă şi cu pensie va avea întotdeauna dovada că a trait să-şi facă datoria: carnetul de muncă, dar numai un artist riscă nimicul, şi ştii tu, Dra Dana, ce înseamnă asta?” F. plinge sau e pe cale sa plângă.
“Dar care este rostul claselor de actorie la cei 80 de ani ai dumitale, mai speri să spulberi nimicul acum?”, întreabă alter-ego-ul meu.
“Esti cinică, fetiţo, nu ţi-aş dori să ajungi ca mine, încearcă să-nţelegi că-mi aştept demn moartea.” F. nu mai plânge sau nu a plâns niciodată.
“Asta numeşti dumneata, demn?” vorbesc miştocar.
“Ce altceva pot să fac după ani de zile de audiţii, de roluri şi mai ales rolişoare, de speranţe spulberate cu fiecare nouă ediţie săptămânală „Back Stage” şi „Bill Board”, după ce ţi-ai distrus familia, adică nu ai avut niciodată familie, deşi am tânjit după un bărbat în stare să mă oprească din cursa asta nebunească, tâmpită, nu nici acum nu pot să pronunţ cuvintele astea grele despre cursa mea contra cronometru cu faima, faima, faima, faima,faima, de care nu am avut parte niciodată, nevermore, Raven, ai dreptate, ce mai vrei să ştii, Dra Dana, cât plâng, când plâng, dacă mi-e frică de moarte, SIGUR, mi-e frica să mor anonimă, dar asta mi-e soarta, crezi că mai sper ceva, sigur că mai sper ca rolul să vina şi să mă salveze, sigur că visez noapte de noapte ce mai pot interpreta, că am monologuri şi melodii pregătite în caz de şansă pentru o audiţie, sigur că urmăresc orice ofertă la care m-aş putea încadra, de ce crezi, Dra Dana, că iau lecţii de dans, pentru că nu am ce face cu banii sau pentru că vreau să îmi ocup timpul întru-un mod interesant, nu, pentru că vreau să fiu pregătită pentru Rolul de pe Broadway când vor avea nevoie de vreo bunică sau de un bunic, pot juca şi în travesti, îţi imaginezi, domnişoară, ce zi ar fi aceea în care pe Broadway, in Manhattan New York, centrul lumii, oraşul lumii, pe un afiş enorm, cap de afiş aş fi eu, senzaţia, marea descoperire, motivul pentru care s-ar da cu capul de pereţi toţi cei care m-au ţinut în roluri minuscule în vreun cor ani de-a rândul, care m-au refuzat la audiţii, le-aş trimite la toţi câte o invitaţie la spectacol să se simtă umiliţi, pierduţi, să vadă ce m-au forţat să simt eu toată viaţa dar, ha, ha, nu au reuşit, şi sunt pregătită, în fiece moment pot să erup ca un vulcan, asta e, mai doreşti ceva, Dră ?”
DANA NEACȘU este doctor în filosofie, lector de drept la COLUMBIA LAW SCHOOL, din New York, profesor adjunct la BARNARD COLLEGE – Columbia University, dar și dâmbovițeană de pe malurile Ialomiței…
Pentru Ticuţǎ– pentru cǎ a fost şi Paul-Mircea –pentru cǎ n-a știut…
„Nothing human disgust me unless is unkind, violent.”
(Hannah, in The Night of the Iguana)
Când te naști ți se dau
două șanse: să fii fericit
ori să te sinucizi.
Majoritatea le ignorăm pe amândouă.
Falstaff
sau despre cum se mai îmbătrânește pe glob ( I )
Falstaff-ul din seara de miercuri era o fiinta batrina, decrepit si nu prea, cu gusa, dar cu ten extrem de proaspat ca de 60 de ani la cei 80 de ani ai sai neimpliniti, cu burtica pufoasa dar cu absolut nimic disgratios. Si mai presus de orice inchipuire a fost sa fie femeie.
De ce se cheama Falstaff? Pentru ca Falstaff este ca si cum ai spune majestate, cu gratie si respect, dar cu lacrimi in ochi, pentru ca majestate inseamna nebunul regelui, iar el este mort de mult. De ce Falstaff? Pentru ca nimeni nu a murdarit acest nume fiindu-i controversate, in general, atit calitatile umane pozitive si cit si cele negative la Shakespeare, astfel incit cei din lumea de afara s-au ferit sa-si aroge acest titlu de glorie, ca in Coreea de Nord unde Kim Il Sung nu si-a spus niciodata Falstaff. Falstaff inseamna nebunia de a fi pur si simplu cine esti, fara rusine si fara inhibare, cu respect fata de propria fiinta si de cei din jur, Falstaff nu se dezintegreaza devenind un clasic urit de elevii din liceele de cultura mai mult sau mai putin generala, pentru ca nu studiezi un nebun natarau care de trei ori se lasa batjocorit de nevestele din Windsor pentru simpul motiv ca-si respecta netulburat principiile.
Si ea era la fel, netulburata in clasa de actorie, ea care fusese pe Broadway si nu putea sa se pensioneze dar nici altceva nu vroia sa faca. De la Andy stiu ca ia si lectii de dans. Unde te crezi Falstaff, in epoca renasterii, de ce nu vrei sa te dai batut, gata nu mai existi, esti prea batrin, esti ridicol sa vrei sa faci ceva ce este stabilit cu rautate meschina doar pentru un anumit grup uman determinat dupa criteriul virstei, ce daca poti si mai vrei, nu ti se da voie, gata, s-a stabilit ca dupa o anumita virsta nu mai esti in stare de nimic util, nu esti multumit? Ce daca, legile moderne sint facute cu politete expresa sa crezi ca te protejeaza, ti se ofera prin mila publica citiva ani fara de munca inainte sa mori, si soarele apune, Falstaff, de ce dracu tu nu vrei sa intelegi, altii vin la rind, mai tineri, mai frumosi, iar ei te vor arunca in riu construind un alt pod, nu te vor pasui, nu vor fi politicosi pentru parul tau alb, ei iti vor ride in nas, nu vezi ca iti tremura mina, dar nu-mi tremura, oricum este zbircita, si pielea, uitata-te la pielea noastra tinara si frageda, dar nu am nici urma de riduri, ce daca nu arati, calendarul te descalifica si apoi ai burta si se vede, dar burta au toti tinerii, unii sint chiari obezi, sint tineri si ce mai incolo si incoace nu ne mai sta in cale, du-te si mori!
Falstafful meu ar fi gasit chiar mai bune raspunsuri in lupta impotriva concurentei sociale, dar in clasa sedea tacuta pe scaunul cel mai apropiat de Andy, iar Andy sedea la mica sa catedra improvizata, aproape de un colt unde era usa catre apartamentul sau. Fara sa se expuna prea mult atentiei celorlalti isi asteptasa rindul la scena. Nu a interpretat un monolog.
Ca si ceilalti s-a interpretat. Dar s-a dezvaluit altfel decit ei.
***
Cind cu milioane de ani in urma oamenii au inceput sa nasca oameni intr-o pestera din Iceland o bucurie mare a venit pe pamint. Din nori cadea ploaie, caldura venea de la soare si racoare de la luna. Totul era facut ca sa incurajeze oamenii sa nasca oameni, iar cind pestera a fost plina ochi au aparut mai multe alternative de supravietuire.
Cea mai la indemina i-a fost sugerata peste milenii si de Rodin proprietarului Operei din Paris, ca subiect pentru o usa sculptata, si cea mai la indemina a fost aleasa.
S-au mincat unii pe altii.
S-a hotarit ca doar unii, si chiar doar unul, care, eu, eu, eu, eu, O.K., pina la urma patru tineri vinjosi vor fi selectati sa supravietuiasca. La auzul cuvintului “selectati” oamenii pesterii au votat cu patos pre-revolutionar, propria lor renuntare aratind curaj si daruire cu mult inaintea comunei din Paris.
Cum atunci conceptele nu erau in voga, si deci nici conceptual de “viata” nu era clar, votul ar putea fi vazut ca viciat. Ei votasere pentru selectare dar nu pentru propria moarte; ei nu stiau ca mor prin votul renuntarii–nu vazusera pe nimeni inca murind–asa ca ceea ce votasera era ca o vinzare de pamint, de casa, de pat, sau de brinza pentru cineva din ziua de azi. S-a stabilit ca in pestera ramin doar cei patru vinjosi, dar nu se stabilise cum sa ramina singuri ei cind nici strangularea, nici inanitia, injunghierea, deci nimic letal nu aparuse pe piata, pentru ca piata nu era.
Intre timp oamenii nascuti de curind se jucau in nisipul din pestera si au gasit o gaura, o spartura spre subteran. Astfel tot prin vot s-a stabilit ca cei patru vor ramine in pestera, ca fiind cei mai semnificativi, iar restul vor parasi pestera pe firul sparturii gasite.
Si mare multime de oameni a pornit organizat in jos unul dupa altul cu pasi marunti ca si cum ai cobori o scara in intuneric pentru ca producerea focului prin metode artificiale nu se inventase inca. Si s-au dus, s-au indepartat mergind in tacerea unui vocabular restrins la strictul necesar, si fara sa observe daca pierdeau pe cineva pe drum. Geamatul nu se rostea in public decit de placere, si dupa ce au mers astfel fara sa poata aprecia cit de mult si pentru cite zile, au zarit lumina in departare patrunzind printr-o gaura opusa lor si era cind lumina de soare cind de luna, si era si caldut si boare si le era asa de bine incit au vrut sa grabeasca pasul dar s-a intimplat ca nimeni absolut nimeni nu mai era in grup.
***
Recent datele descoperite in sapaturile din Australia au condus la descifrarea acelei misterioase migrari islandeze ca fiind cauzata de racirea treptata a globului, dar ceea ce nu s-a spus presei a fost descoperirea a patru batrini abandonati la venirea ghetarilor intr-o pestera izolata ca-ntr-o cusca, iar o alta nedumerire este cum de au trait pina la o virsta foarte inainte, ceva de genul 2100 de ani, fara sa se reproduca.
Inca se mai fac cercetari pentru identificarea sexului celor patru senatori.
Nimeni nu se refera la ei ca “patru tineri vinjosi.”
***
Nu stiu daca Falstaff poate fi reprezentat ca avind un ciclu normal de viata, cu copilarie, cu tinerete si cu batrinete, pentru ca Falstaff este o stare mai tot timpul intr-o latenta corectie: daca vrea sa bea, daca vrea sa fumeze, daca vrea prea mult sex, si cu cine nu trebuie, daca n-are chef de nimic, decit de el, insa se lasa abandonat placerilor verbale. Ma tem ca a numi pe cineva anume Falstaff este aproape o blasfemie, ca si cum ai numi galben soarele pentru ca soarele este galben. Dar in femeia aceea era ceva de cumplita blasfemie, nu stiu, simpla sa existenta, destinul sau, statutul personal, aducea a gluma amara atit de trista incit vrei sa zbieri rizind. Poate blasfemia este o gluma, in aceeasi proportie ca un joc de societate, ca un joc de carti de bridge.
Pe scena F a tinut tot timpul in mina o foaie de hirtie tip A4 (coala alba de dactilografiat, sau de copiat la XEROX), pe care a indoit-o in jumatate, dindu-mi fiori ca ce va face va fi scurtat 1/2 din ce a dat initial impresia ca poate face, si unde isi intorcea ochii la fiecare vers. Era un fel de cuplet-poezie alba, un vers recitat, un vers cintat.
De ce, Doamne iarta-ma, face chestia asta? Nu stie ca e ca o bomboana fara nici o aroma cu eticheta inscrisa cu litere gotice aurite „arome de banane,” iar astazi a avea arome de banane e un avertisment ca nu vei gasi nici un fel de arome, oare virsta poate fi o eticheta? Nu esti surprins cind un procent al populatiei la o anumita virsta actioneaza senil, dar in cifre vorbind, ce procent al populatiei de orice virsta accepta si plateste sa se duca pentru 3-4 ore saptaminal la ore de ACTorie? Ma uit in jurul ei, caci ea nu priveste spre nimeni, ci se uita in hirtie si in podea si stie ca este fara arome perceptibile. Ca-ntr-un muzeu cu exponate care nu-mi plac, dar pe care scrie vindut la preturi cu interminabile zerourile, incit mai ca sint geloasa ca nu pot aprecia adevarata arta unde sa-l iau se strica, sa-l las mi-e frica ca vine altul si-l ridica, parafrazind infantilismul exteriorizat al boierului care, pariez calarea tintind coada si nu coama calului.
F. stie ca nu are arome absolut de nici un fel chiar daca are eticheta aurita si ingalbenita de vreme, oare d-asta-l facea in public, din placerea singularitatii?
“Dar un cacat facut in public chiar daca nu miroase tot cacat se cheama, de ce nu folosesti privata, F?”
“Nu este un rahat ce fac eu, in primul rind, pentru ca eu nu-l consider rahat, indiferent de culoare si aroma, imi controlez sfincterele si supapele, practic yoga.”
“Atunci cum se cheama ce faci tu, arta?”
“Artist, daca nu stiai pina acum, Dra Dana, este oricine se considera artist, iar eu, F., ma consider astfel.”
“Si ce faceti ca sa confirmati ca sinteti artista?”
“Unui artist nu-i trebuie dovezi, nimeni nu-l acuza, si nu trebuie sa se apere, un artist se scoala intr-o dimineata si-si spune ‘Sunt un artist!’ dupa cum poate sa se scoale in alta dimineata si sa-si spuna sunt un nimic, artistul risca nimicnicia, si stii tu cit este de dureros sa risti nimicnicia? Omul cu contract de munca si cu pensie va avea intotdeauna dovada ca a trait sa-si faca datoria: carnetul de munca, dar numai un artist risca nimicul, si stii tu, Dra Dana, ce inseamna asta?” F. plinge sau e pe cale sa plinga.
“Dar care este rostul claselor de actorie la cei 80 de ani ai dumitale, mai speri sa spulberi nimicul acum?” intreaba alter-ego-ul meu.
“Esti cinica, fetito, nu ti-as dori sa ajungi ca mine, incearca sa-ntelegi ca-mi astept demn moartea.” F. nu mai plinge sau nu a plins niciodata.
“Asta numesti dumneata, demn?” vorbesc mistocar.
“Ce altceva pot sa fac dupa ani de zile de auditii, de roluri si mai ales rolisoare, de sperante spulberate cu fiecare noua editie saptaminala „Back Stage” si „Bill Board”, dupa ce ti-ai distrus familia, adica nu ai avut niciodata familie, desi am tinjit dupa un barbat in stare sa ma opreasca din cursa asta nebuneasca, timpita, nu nici acum nu pot sa pronunt cuvintele astea grele despre cursa mea contra cronometru cu faima, faima, faima, faima,faima, de care nu am avut parte niciodata, nevermore, Raven, ai dreptate, ce mai vrei sa stii, Dra Dana, cit pling, cind pling, daca mi-e frica de moarte, SIGUR, mi-e frica sa mor anonima, dar asta mi-e soarta, crezi ca mai sper ceva, sigur ca mai sper ca rolul sa vina si sa ma salveze, sigur ca visez noapte de noapte ce mai pot interpreta, ca am monologuri si melodii pregatite in caz de sansa pentru o auditie, sigur ca urmaresc orice oferta la care m-as putea incadra, de ce crezi, Dra Dana, ca iau lectii de dans, pentru ca nu am ce face cu banii sau pentru ca vreau sa imi ocup timpul intru-un mod interesant, nu, pentru ca vreau sa fiu pregatita pentru Rolul de pe Broadway cind vor avea nevoie de vreo bunica, sau de un bunic, pot juca si in travesti, iti imaginezi, domnisoara, ce zi ar fi aceea in care pe Broadway, in Manhattan New York, centrul lumii, orasul lumii, pe un afis enorm, cap de afis as fi eu, senzatia, marea descoperire, motivul pentru care s-ar da cu capul de pereti toti cei care m-au tinut in roluri minuscule in vreun cor ani de-a rindul, care m-au refuzat la auditii, le-as trimite la toti cite o invitatie la spectacol sa se simta umiliti, pierduti, sa vada ce m-au fortat sa simt eu toata viata dar, ha, ha, nu au reusit, si sint pregatita, in fiece moment pot sa erup ca un vulcan, asta e, mai doresti ceva, Dra ?”
DANA NEACȘU este doctor în filosofie, lector de drept la COLUMBIA LAW SCHOOL, din New York, profesor adjunct la BARNARD COLLEGE – Columbia University, dar și dâmbovițeană de pe malurile Ialomiței…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul doi…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE; Teoria conspirației, Rusia și cutia Pandorei…
ÎN LOC DE CRONICĂ TEATRALĂ – Ionuț CRISTACHE; Iarăși furioasele…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; Wes, maestrul cofetar…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Călătorii, experiențe…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; De ce nu merg lucrurile bine în România…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două poeme…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 4) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; „Școala altfel” sau în nici un fel?…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Unde mai mergem astă seară, la Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; A murit Stalin…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Abolirea bunului simț…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Despre Ucraina, cu resemnare. Trei scenarii, oricum, pierzătoare…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; Despre profesorul de ieri și de azi…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; De-a valma…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Timpul care ni s-a dat…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Deliciile materiei…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Unii și alții…
JUNIOR DE WORCESTER – Bogdan Mihai VLĂDUCĂ; Manifest pentru România…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Despre ziua în care vrei să pleci departe, dar stai…
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; De primăvară…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Arta nu e o meserie…
Facebook
WhatsApp
TikTok
